Femeia te ridică…

A venit toamna. Zonele în care obișnuiam să culeg flori de câmp sunt acum arse și populate doar de țepoasele imortele.
Iar o să ne-nchidem luni și luni în case, așteptând întâiul zâmbet al primăvăratecelor păpădii. Floare… prohibită în America: urâțește gazonul. În magazinele tip “casa și grădina” din Columbus poți cumpăra o sculă ciudată – un soi de clește cu mâner lung: dispozitiv de… smuls păpădii. Cine-l folosește? Tot americanul, fiindcă orice gospodar care se respectă are, în fața casei, o postată cu gazon. Tunderea gazonului face parte din ritualurile zilnice (altfel, dacă firul de iarbă depășește 12 cm, vine și-l scurtează Primăria – primești apoi, prin poștă, factura prestației). Ochiul galben și zâmbitor al păpădiei ce ne înveselește posomorâtul februarie atentează la obligatoria monocromie a gazonului, așa că, la fel de obligatoriu, intră în funcțiune cleștele ce smulge din rădăcină întâia floare a primăverii.
În Canada, păpădia este tolerată; gazonul pare, astfel, mai cald și mai prietenos. Diferența de tratament poate avea și valoare metaforică: în Statele Unite, emigrantul intră în malaxorul americanizării, spre deosebire de Canada, unde este tolerată, ba chiar încurajată, păstrarea identității naționalităților stabilite în lumea nouă. În USA, emigrantul-păpădie se va refugia în teritoriul monocord al limbii engleze, în vreme ce statul vecin tolerează oficial, alături de engleză și franceză, nu mai puțin de 126 (!) alte limbi. Deși-s absolvent de filologie, mărturisesc: n-am auzit, până acum, de limba blakfoot, ori carrier, dogrib, haida, kutenai, tlingit, tsimishian, gitskan, flemish, anharik, konkani, hakka, twi – ba chiar și de o “non verbal language”, creditată cu 41.000 de vorbitori!
Se află și româna în lungul pomelnic născut din încâlcirea limbilor la poalele turnului Babel – cu o precizare statistică: o vorbesc mai multe femei decât bărbați. De unde se vede că tot biata gospodină rămâne să păstreze valorile tradiționale, în vreme ce capii de familie, prinși în vârtejul business-ului și al obligațiilor slujbei, mai și uită graiul de acasă. Unii mai mult și deliberat, alții mai puțin și fără voie, în funcție de constituția sufletească a fiecăruia și de capacitatea de rezistență a rădăcinilor.
Un amalgam lingvistic similar (evident, fără o astfel de spectaculoasă bogăție) aflăm și în Basarabia. Și aici, responsabile cu rezistența lingvistică sunt femeile. A constituit unul dintre motivele ce l-au determinat pe scriitorul basarabean Nicolae Dabija să semneze, cândva, un pamflet la adresa… nevestelor rusoaice și căsătoriilor mixte. S-a stârnit atunci, dincolo de Prut, o adevărată furtună de proteste, Dabija fiind învinuit de… rasism și făcut cu ou și oțet inclusiv în comunicate de presă oficiale. De fapt, Dabija avea dreptate: asta-i realitatea: ponderea influenței Matrionăi a fost însemnată, constantă, și, în loc să-și recâștige terenul pierdut, româna a dat, decenii după decenii, înapoi ca racul, potopită de limba ocupanților. Dar nu s-a lăsat înfrântă!
O călătorie acum, la Chișinău, este reconfortantă. A dispărut puzderia de firme rusești (îmi amintesc una, cumplit de încifrată, pe lângă care treceam în fiecare zi: „Ghiproplodovșciprom”). Orașul vorbește românește și, în pofida amestecului de naționalități, îl simți trăind românește. S-a mistuit în neant îndemnul infam „vorbiți omenește!” (adică, rusește) ce ți se adresa când încercai cea mai nevinovată conversație în română.
De astă dată, a venit rândul să evidențiem rolul avut de cea care a fost tenacea păstrătoare a limbii strămoșești, fiindcă până la urmă, acolo, „la cuhne”, Matriona n-a izbutit să înfrângă rezistența Ilenei. Întâi de toate, în Basarabia, femeile au păstrat „limba noastră”.
Când scriitorii au declanșat mișcarea de regăsire a ființei naționale, n-au trebuit s-o ia, în chestiunea limbii, de la zero, mai ales datorită acestei rezistențe „mute” a gospodinei „de la cuhne”. Laudă ei! Merită floarea recunoștinței!