Femei vs bărbați (4)

Bărbăție.1. Care ar putea fi – prin vârste – înțelesul noțiunii de „bărbăție” – pentru acea jumătate din membrii speciei „homo sapiens”, adică pentru bărbați, care chiar țin cu dinții la orgoliul lor de purtători de sac scrotal? La vârsta de 4 ani, începi să pricepi – și ți se tot repetă! – că „a fi bărbat” constă în a nu face pipi în pantaloni. La 12 ani – nu mai repet miza, e clar că vorbim despre mândria de a te putea crede un mascul de succes –, plăcerea ar fi să ai cât mai mulți prieteni. La 18-19 ani te simți validat ca mascul doar dacă ai un permis de conducere. La 20-25 de ani, te crezi bărbat „total” dacă ai parte de foarte mult sex (permisul de conducere ți se pare un adjuvant esențial). La 30-35 de ani începi să pricepi importanța banilor… La 50 de ani, unica ta obsesie și implicit „legitimitate” este să câștigi, să aduni și mai mulți bani… La vârsta de 60 de ani începi să te simți confortabil dacă mai ai încă parte de sex. La 70: să mai ai dreptul de a-ți păstra valabil permisul de conducere. La 75: să mai ai – în viață – câțiva dintre prietenii pe care ți i-ai făcut când aveai numai 12 ani (e drept că ar fi și unicii amici adevărați, verificați de istorie și de propria ta vârstă!). La 80 de ani (vezi începutul!) a fi un bărbat încheie cercul: performanța se cheamă – din nou – a nu face pipi în pantaloni… Asta e, asta suntem… 2. „Cred că fiecare bărbat trebuie să rămână stăpânul propriului destin. Destinul meu este de a mă căsători cu această femeie care, fără a fi o fiică de rege, va deveni regina mea. Ea va domni peste trei pogoane de pământ, inima mea și câțiva plozi” (Vincent Perez în „Fanfan la Tulipe”, 2003).
Buget.Dreptul inalienabil al statului de a cheltui mai prost banii tăi decât o poți face tu însuți.
Fata (Morgana). Iluzie optică ce sugerează – prin greșită tălmăcire a numelui acestei iluzii – imaginea unei femei pe care tu nu o vei putea niciodată… pipăi.
Femei. 1. Motivul principal pentru care femeile nu reușesc la fel de bine în politică precum bărbații este acela că, de regulă, ele nu au… soții. 2. O femeie mi-a explicat de ce nu vor fi niciodată multe femei în politica „de top”: e prea obositor să ai de machiat două chipuri în fiecare dimineață: chipul tău și ”chipul” pe care-l așteaptă alegătorii, telespectatorii. 3. Multe femei sunt ca majoritatea politicienilor: preferă să se întindă pe canapea decât să șteargă praful de sub ea. 4. Femeia matură, coaptă, aflată în căutarea disperată a unui soț și politicianul implicat în campania electorală sunt cele mai lipsite de scrupule animale de pradă. 5. Ca și politicienii ori calendarele de perete, nu sunt foarte bune decât în primul an. 6. Nici o femeie nu poate fi atât de rea încât să nu te bucuri că n-ai dat peste una mai rea ca ea. Nici un ales nu se va dovedi atât de bun încât să nu regreți că nu ai votat unul mai bun ca el. 7. Femeia puternică are prieteni, eventual proveniți dintre foștii amanți. Femeia slabă are doar amanți. 8. Bănuiesc că unicul avantaj cert pe care ele îl au față de bărbați (pe lângă, să zicem, faptul că nu chelesc – mă rog, nu în proporția specifică bărbaților) constă în aceea că sunt scutite de – uneori – sfâșietoarele dubii masculine de „paternitate”… În sensul că n-am auzit, încă, de „dubii de maternitate”…
Castitate. Păzită, cândva, cu ajutorul celebrei centuri. Contrar ideilor comune, ea nu era impusă atât de soții geloși – plecați în lungi cruciade –, ci era purtată voluntar de doamnele rămase acasă, pentru a se apăra de violența sexuală specifică vremii. Asta înseamnă că tot ele aveau – ca întotdeauna! – cheile… În „muzeele erotismului” există însă și centuri concepute în scopul autosatisfacerii „purtătoarei”, ceea ce infirmă ideea impunerii utilizării acestei legendare păzitoare a fidelității.
Căsătorie.1. Asociație foarte frustrantă, cel puțin din punct de vedere sonor. În primul an el vorbește, iar ea ascultă. În al doilea, rolurile se inversează. Începând cu al treilea an, țipă amândoi și ascultă doar… vecinii. 2. După norocul fiecăruia, este fie un corn al abundenței, fie o abundență de coarne. 3. „O funie groasă ce strânge, progresiv, gâturile a doi sinucigași consensuali și simultani” (A. Hebert). 4. Legea căsătoriilor militare, în vigoare la noi în perioada antebelică, solicita avizul preliminar al șefilor ofițerului cuprins de pofta însurătorii, cât și afișarea prealabilă, în public, a intenției matrimoniale. Acesta a fost, de fapt, declicul ce a determinat evadarea-dezertarea, rușinoasă – după mândria Casei Regale, romantic-tinerească după mine –, la Odesa, a ofițerului Carol, pentru săvârșirea căsătoriei lui cu Zizi Lambrino. Ulterior – bazat pe procesele din anii ’50, când absolut toți „eroii” poveștii erau în exil, procese judecate la Paris și apoi Lisabona –, nepotul Paul susține că bunica lui, Zizi, dorea exclusiv recunoașterea paternității fiului Carol-Mircea (am asistat, accidental, la înhumarea sa în cimitirul Mănăstirii Cozia, aflându-mă la Călimănești). De fapt, abandonata Zizi dorea doar mai mulți bani în schimbul tăcerii ei, pretenție justificată în fond de „amnezia” Casei Regale de a-i plăti cash, cum promisese, compromisul… Bietul Paul – cu prunc botezat de Băsescu, spre supărarea Casei Regale – a jinduit ipocrit și la obținerea unor întinse suprafețe păduroase pe valea Bistriței. Ca să revin la strictețea regulamentului însurătorii ofițerești, notez că el impunea pretenția de-a dreptul absurdă ca mirele „să probeze cu acte onorabilitatea miresei”… Dumnezeule, aș zice, de unde să aduc adeverință că aleasa mea nu-i o…? Iată, cred, sursa obiceiului ca mulți ofițeri mai „copți” să prefere a se recăsători cu prostituate – devenite, spun bătrânii, soții și mame perfecte – după ce, în prima tinerețe, se însoțiseră, regulamentar, cu cuminți fete de familie, cu anoste, dar salvatoare aducătoare ale „fondului de garanție” bănească impus oricărui aspirant la gloria militară…