Fasciștii români!

Am primit, de la Chișinău, o carte de-a dreptul incredibilă, semnată de Vasile Bahnaru, doctor în filologie romanică, directorul Institutului de filologie al Academiei Republicii Moldova, și intitulată „Calvarul limbii române în timpul dominației sovietice”. Este, de fapt, o culegere de documente pentru întâia oară publicate, însoțită de un solid studiu introductiv. Greu să afli răbdarea și puterea s-o citești până la capăt, într-atât irită absurdul situațiilor, derivat din reaua-credință a majorității personajelor cărții: de la primele pagini ale stenogramelor simți îndemnul s-o închizi și s-o dai uitării – prea multă și prea greu de suportat imbecilitatea agresivă pusă să defileze sub steagul dialogului academic! Sigur că-i simplu să afurisești acum, la adăpostul prefacerilor petrecute în destinul Basarabiei și al celor aproape șapte decenii scurse, neuitata Sesiune comună a Academiilor de la Moscova și Chișinău menită să legitimeze și să legifereze definitiv statutul „limbii moldovenești”, dar dacă te pui în situația celor care, în plin stalinism, ar fi îndrăznit să calce alături de „linia partidului”, înțelegi că a fost vorba de o inegală luptă crâncenă, care și-a avut eroii și trădătorii ei.
Riscurile erau enorme: vorbind „cum nu se cuvine” într-o împrejurare similară, scriitorul Nicolae Costenco a ajuns în Siberia și s-a întors din deportare după 14 ani! Pe de altă parte, istoria e istorie și nu văd cum și de ce s-ar trece pudic sub tăcere astfel de momente, pe cât de primejdios tensionate, pe atât de revelatoare pentru curajul civic obligat să însoțească și să susțină, cât se poate de riscant, elocvența argumentului științific.
Cum bine se știe, existența unei „limbi moldovenești” de sine stătătoare este și acum promovată de anumite cercuri pro-moscovite, foarte vocale în ultima vreme, ca argument hotărâtor pentru susținerea aberației „popor moldovenesc apărut în urma simbiozei între dacii estici și populația est-slavă”. Revelator și de trist haz rămâne faptul că Sesiunea din 1951 dedicată „limbii moldovenești” s-a ținut… în limba rusă (!), iar printre oaspeții susținători ai tezelor moscovite se aflau „savanți” care habar n-aveau de limba vorbită în Basarabia și nu posedau elementarele noțiuni de lingvistică generală necesare într-o astfel de dezbatere! Sintetizând și enumerând „credințele” moldovenismului primitiv, autorul menționează câteva: „există o limbă moldovenească; există un popor moldovenesc diferit de cel român; rușii ne sunt amici, românii, inamici; fericirea basarabenilor vine de la ruși, iar toate nevoile de la români; românii sunt fasciști, rușii, aliați”… etc., etc. Și, desigur, Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă sunt moldoveni și aparțin exclusiv istoriei și culturii Republicii Moldova.
Întâmplător sau nu, Sesiunea din 1951 s-a desfășurat la puțină vreme după ce Stalin „demascase genial” teoria lui Marr, susținătorul caracterului de clasă al limbii și condiției ei de element al suprastructurii. Drept pentru care, cum atestă stenogramele, toate luările de cuvânt începeau stereotip cu „geniul lui Stalin”, „stea călăuzitoare”, „corifeu al științei”, „lumină strălucitoare”, „contribuție genială” și așa mai departe, iar la propunerea secretarului de partid al Academiei moldave, în Prezidiul de onoare al Sesiunii au fost aleși… Stalin și tot Biroul politic al PC(b)URSS (în primii ani de după 1944, și la ședințele de partid din România se păstra un scaun gol destinat „membrului de onoare” al Prezidiului, Iosif Vissarionovici Stalin…).
Academia sovietică și-a trimis la Chișinău, cu sarcină precisă, „artileria grea”, în frunte cu acad. V.V. Vinogradov. De cealaltă parte, gazdele au invitat la discuții, alături de lingviști cu experiență, tineri studenți și cercetători din alte domenii, din dorința de a lăsa impresia unei largi dezbateri libere. „Greul” trimis la înaintare era Ivan Dimitrovici Ceban, pe atunci directorul Institutului de istorie, limbă și literatură, un antiromân mărginit și feroce. Într-o discuție particulară, autorul cărții a căutat într-un fel să-l scuze, spunându-mi că „poate, nefericitul chiar credea în aberațiile sale”. Aș! Credea ceea ce trebuia să creadă! Ivan Ceban – uitase de mult că, de fapt, îl cheamă Ion Ciobanu! – era convins că-i deplin îndreptățit să lupte împotriva „închinăciunii în fața Asfințitului”, deoarece „burghezia reacționară moldo-română a stopat dezvoltarea limbii moldovenești”, și să propună „limboștiinței” (cum denumea el lingvistica) excluderea „elementelor parazite românești” din lexic, chiar dacă ele figurau și-n limba vorbită, și-n operele clasicilor literaturii moldave. Marele interes al acestei Sesiuni rezidă din finalitatea ei… deturnată: până la urmă, în ciuda presiunilor, a riscurilor și a desfășurării de forțe, n-a fost să fie chiar cum voia Moscova. Voi reveni în tableta viitoare.