Fasciștii români! (2)

Alte câteva referiri la cartea „Calvarul limbii române”, tipărită recent la Chișinău sub semnătura lui Vasile Bahnaru (a se vedea rubrica noastră de marți). Mai întâi, „unde dai și unde crapă?”: încercările ridicole de a impune limbii cuvinte născocite, de regulă silnic compuse, nimeresc alături de țelul propus. Dacă latiniștii lui Treboniu Laurian inventau substantivul „nas-suflău” spre a evita un împrumut (de fapt, și el latin la origine), filoslaviștii lui Ceban propuneau imperativ „mâneștergură” în loc de „prosop”, mizând pe îndepărtarea de etimon și pe evitarea oricărei adieri de latinitate. Aș! De fapt, construcția bizară „mâneștergură” vine de la „manus” și „extergere”, ambele latine, în vreme ce „prosop” provine din greacă („prosopis”)… „Naționaliștii burghezi români” – scrie Ceban – au „inundat limba moldovenească cu cuvinte inutile și inventate în Europa Occidentală, ba au înlocuit și alfabetul” (…) „Este de la sine înțeles că după zdrobirea naționaliștilor burghezi moldo-români și restabilirea în drepturile sale istorice a alfabetului rusesc, care corespunde în modul cel mai plenar specificului sistemului fonetic al limbii moldovenești…” ș.m.a.
Să citești și să nu crezi! Ridicolul „filolog” cerea „să ne ocupăm cu mai multă îndrăzneală de formarea noilor cuvinte” create după tipic rusesc. Cum ar fi „cârmozavodnic”, „pământolucrare”, „a dădăori” (pentru „a repeta”), „limboștiință” (adică, lingvistica!), „rețenzentâlor” (pentru „recenzent”) etc. În loc de „riveran” se va spune de acum încolo „dreptumalurișiinic”! Urmând a fi scoase din pagina Dicționarului „muntenisme” precum „seară”, „a intra”, „zăpadă”, „căciulă”, „porumb”, „oră”, „secol”…
Normările în domeniul limbii par a fi inutile și păguboase, câtă vreme „trebuie să ne întoarcem la popor” și dacă la Pererâta se pronunță „chișor” pentru „picior”, așa va trebui să recomande și Dicționarul! „S-o ridicăm („limba moldovenească”, n.n.) până la nivelul așa-numitei limbi culturale ar însemna s-o apropiem de limba română”. Adicătelea, oroare și gravă greșeală politică! Culmea, însuși „genialul Stalin” avertizează limpede: „a considera că dialectele și jargoanele ar putea să se dezvolte în limbi de sine stătătoare” înseamnă „să pierzi perspectiva istoriei și să părăsești pozițiile marxismului.” Vrând să fie mai catolic decât Papa, după ce îl citează cu adânc respect pe Stalin, Ceban pledează (din „slabominte” – ca să construim și noi cuvinte) exact pentru nașterea unei limbi noi dintr-un grai regional! Greu cu limboștiința!
Mulți dintre vorbitorii la Sesiunea comună a Academiilor de la Moscova și de la Chișinău, precum și dintre participanții la discuțiile similare de după aceea, i-au ținut isonul lui Ceban, furnizând „argumente” de evidentă rea-credință. Cum ar fi Nikolaev, cel ce condamnă „substituirea elementelor lexicale rusești care au intrat de mult în limba moldovenească, cu altele străine”: creion pentru „karandaș”, tren pentru „poezd”. Cât de străin o fi substantivul „tren” în limba celor de peste Prut și când l-or fi uitat de tot? Dar „creion”? Cei care au intenționat să susțină ideea identității limbilor română și „moldovenească”, în evidentă minoritate, au trebuit s-o facă aluziv, mimând acceptarea tezei și încercând s-o combată, cum ar veni, „din interior”. Era imposibil, în 1951, să susții o idee flagrant… antipartinică, ceea ce nu înseamnă că nu s-au adus și argumente întru sugerarea (dacă nu era posibilă impunerea) adevărului științific. Rezoluția Sesiunii, după ce consemnează „adevărul indiscutabil al determinării staliniste a limbii moldovenești ca limbă de sine stătătoare”, menționează că noua „limbă” „ține, conform fondului său lexical de bază și structurii gramaticale de grupul limbilor romanice înrudite”, cerând „includerea în planurile de studii a cursului de limbi latine și romanice, în special a limbii române.” Cam atât se putea pe atunci – tot era ceva! A mai fost cu putință și punerea la colț a nefericitului Ceban, etichetat drept „continuator și adept al teoriei antiștiințifice a lui N. Marr”, abia afurisită de geniala lucrare a genialului! Adevărul elementar potrivit căruia identitatea unei limbi o conferă structura gramaticală și fondul principal lexical, în cazul nostru amândouă identice, a rămas în plan secund, mai toată dezbaterea, marcată de spaima represaliilor, s-a întemeiat pe citarea de termeni cu precăderea din afara fondului principal, iar de structura gramaticală s-a pomenit ici-colo, în treacăt. Trebuia demonstrat nu că albu-i alb, ci că nu-i negru! Unii și-au asumat mari riscuri, rostind fie timorat adevăruri care, iată, își mai găsesc contestatari de talia lui Ceban și astăzi!
Necesară, bine și solid construită cartea lui Vasile Bahnaru.