Fascinația uniformei

În veacul al XIX-lea, midinetele oftau abitir la vederea oficeriului cu pinteni și fireturi; visul lor cel mai înflăcărat era ca, la primul ceas al dimineții, să aibă înaintea ochilor un mundir cu galoane așezat pe spătarul scaunului de lângă pat. După care s-a instaurat magia șepcii roșii a impiegatului sau a șefului de gară. În „Mica enciclopedie a transporturilor” poate fi văzută o poză antologică: pe peronul gării Giurgiu, înaintea plecării trenului spre București-Filaret, pasagerii, plus o mulțime de gură cască, se zgâiesc cu nespusă admirație la șapca impiegatului, atent flancat și posesiv privegheat de soața-i ce azvârle-n jur crunte priviri de cloșcă în primejdie. Cireașa de pe tort a așezat-o în 1906 (deci, în plin veac XX!), lângă Berlin, cizmarul Voigt. Cetățenii orașului Kőpenick au asistat cu mută uimire și cuvenita obediență prusacă la scena arestării primarului și a altor notabilități municipale. O patrulă alcătuită din 20 de soldați, în frunte cu un căpitan înțolit cum se cuvine, a intrat în Primărie și, după arestuirea șefilor, a purces la deschiderea seifului, de unde s-a sfeterisit suma de 4000 mărci. Doi saci de bani! S-a râs mult, s-a râs homeric după aceea: „căpitanul” își cumpărase hainele de la talcioc, iar patrula o luase autoritar sub comandă… de pe stradă. „Műnchener Post” scria, atunci, despre „blamul teribil la care a fost expus sistemul prusac al supunerii militare oarbe și al servilismului burghez prin această ispravă de neuitat”, iar recidivistul Voigt a devenit erou național, întâmpinat cu urale la ieșirea din pușcărie… La noi, după ce s-au recrutat căpitani, maiori și colonei semi-analfabeți direct din producție, în funcție de dosar, prestigiul uniformei s-a prăbușit vertiginos, bătând către zeroul dezinteresului și chiar al disprețului general. Revoluția a adus armatei uniforme noi și nici acum nu prea știe populația a deosebi locotenentul de colonel. Iar mantaua militară șmecherilor a fost radical detronată de sutană. Poate vă mai amintiți că un popă fals, însoțit de un „dascăl” și mai fals, a intrat într-o Primărie spre a vesti…. Boboteaza. Și nu la Înfundații din Vale (acolo chiar că-i imposibil, fiindcă fiecare îl cunoaște pe fiecare) ci taman în inima Bucureștiului! La vederea sutanei, funcționarii au reacționat creștinește, deșertându-și buzunarele în găletușa popei. Și vice-primarul s-a conformat, contribuind cu RON-ii (50) cuveniți. Situația, oarecum asemănătoare cu aceea din primăria de la Kőpenick, evidențiază mai întâi prestigiul Bisericii, păstrat între limite onorabile prin vâltoarea atâtor decenii convulsionate. Ceea ce-i demn de salutat. Mult mai puțin demnă de „jos pălăria!” rămâne atitudinea primitiv-prostesc-obedientă a funcționărimii ce încă mai identifică instinctiv uniforma cu instituția. Adesea, intrările în Gara de Nord le străjuiește câte un bărbos cu cruce la gât și catastif la vedere. Îți cere parale pentru nu-ș ce mănăstire-ntr-un-picior și, dacă-i urmărești prestația diurnă, observi că adună sume frumușele, pentru care nu taie urmă de chitanță, ștampilată barem cu vin de împărtășanie. Sună rău „poliția bisericii”, dar cele mai îndreptățite să ia măsuri împotriva maculării uniformei de către falșii purtători de sutană ar fi, probabil, Mitropoliile, poliția urmând să-i sancționeze contravențional. Este plin de falși preoți și călugări în Capitală, de ziua Sfântului Dumitru. De Sfânta Parascheva, la Iași, un așa-zis călugăr dintr-o „frăție” necunoscută și cu atât mai puțin recunoscută a fost de trei ori amendat în aceeași zi! A doua zi, din nou! Prin 2003, Patriarhia a încercat să introducă „legitimația de călugăr”, menită să ușureze identificarea impostorilor. Ceea ce a stârnit indignare „fiindcă Vasile cel Mare, Ion Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin, Maxim mărturisitorul și mulți alții și-au atras din partea confraților și împăraților mânia și disprețul pentru că nu se înmatriculau cerințelor vremii, cerințe care parcă și azi se prefigurează sumbru la orizont. Are biserica deziderate gestapoviste în această lume? Să fi avut Hristos legitimație de Mântuitor?” (din foaia „Ortodox liber”).
Tresar: „actele la control!” Agentul Poliției rutiere îmi toarnă amenda pentru staționare „în zona semnului oprirea interzisă” și nici nu suflu. Are dreptate. Abia acasă citesc procesul-verbal: în loc de 3 puncte de penalizare, cum prevede Codul Rutier, văd că m-a penalizat cu 4. C-așa a vrut el. N-ar fi trebuit să semnez procesul-verbal – dar, ce să-i faci, fascinația uniformei! Proști mai suntem câteodată!