Pe când eram noi tineri și gazetari fruntași, aveam un adevărat cult al farsei, ținând la mare cinste snoava acidă și gluma chiar contondentă. Cum s-ar putea zice, ne pieptănam când lumea ziceai că da să ardă de avânt revoluționar! De regulă, te ții de șotii când n-ai altă treabă – dar nu asta-i explicația, fiindcă trudeam din greu răscolind Moldova pe șleahuri neasfaltate, cu motocicleta rusească IJ cu ataș (tehnicianul la ghidon și reporterul în remorcă, ținând în poală magnetofonul „de teren” greu de câteva kile). Credeam că tot ce zboară se mănâncă, și în formula (la date diferite) George Pruteanu, Andi Andrieș, Ion Pogorilovschi, Fl. M. Petrescu ș.a., practicam ades poanta colectivă, trăsnaia rămânând până la capăt făr-de proprietar distinct.
Printr-o depeșă mistificată în tipografie, l-am trimis pe C. Șt. într-un „schimb de experiență” în Anglia, la… BBS, și foarte greu l-am convins apoi că-i farsă. O luase de bună, ceruse o săptămână de concediu fără plată și-și pregătea trusoul pentru a face față onorabil în Albion! Lui Const. P., cercetător întrutotul serios, (Domnul să-l odihnească, abia de curând a trecut Stixul) i-am trimis o depeșă bine ticluită cu noutatea poligrafică total uitată acum, așa numitul letraset, prin care Comisariatul militar îl convoca la o concentrare de două săptămâni în cazarmă. Trebuia să aibă cu el schimburi curate și hrană rece pe trei zile. L-am așteptat în data cu pricina pe lângă salcâmii Comisariatului, tăvălindu-ne de râs când a apărut la poartă cu lădița de lemn ce trăsnea a salam Poiana și brânză de burduf.
Pe generosul și inocentul Valer M. l-am întrebat la telefon (printr-un interpus) ce așteaptă, de ce nu-și ridică medalia „În cinstea Colectivizării Agriculturii”? ”Dar bine, dragă, nu m-a informat nimeni!” a reproșat mânios pseudosărbătoritul. După care i-am stabilit pentru a doua zi ora la Palatul Culturii unde urma să i se decerneze medalia. V.M., care lucra la Stația de radioficare a orașului (nu știe nimeni ce mai era și aia, ar merita povestit!), a început să dea telefoane în dreapta și-n stânga, stabilind interviuri ce urma să le solicite unor directori din urbe. După care le-a anulat pe rând pe toate, cu motivația ”iertare, nu pot veni, mă cheamă ăștia să-mi dea o tinichea”. A doua zi, după ce, lucru rar, și-a călcat pantalonii și a arborat marele pavoaz (un boboc roșu de trandafir la butonieră), viitorul decorat s-a pomenit aplaudat zgomotos, de după coloanele Palatului Culturii, de liota veselă a farsorilor. A schițat un zâmbet, dar i-am zărit și lacrima din colțul gurii.
Eram teribili de răi, de dragul unei poante, răneam inocenți – a fost prima oară când m-am îndoit că-i bine ceea ce facem, dar până când n-am pățit-o singur, nici că m-am potolit. Regret, dar ultima noastră ispravă a fost la fel de atroce. Când s-a lansat acţiunea de „îmbunătăţire a compoziţiei sociale”, Radio-televiziunea s-a cutremurat din temelii: au fost scoşi din redacţii realizatori valoroşi, cu vechi state de serviciu, dar cu „scame” la dosar, în locul lor fiind „implementaţi” novici „din producție” cu biografii-beton, pricepere zero şi înzestrare gazetărească aşijderea. Mi-a fost încredinţat spre ucenicire onorabilul Şt.T. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăieşte, de ce să-i tulbur bătrâneţile?), care, tâmplar fiind, a scris la gazeta „Munca” o ştire precum că secția lui a depășit planul cu nu știu cât la sută, drept pentru care a fost considerat bun pentru gazetărie, scos din producţie şi trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov. Iacoban, dumneata nu oboseşti să vorbeşti de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că da, dar n-am ce face, asta-mi eram atunci meseria şi, oricum, n-are cine să mă ajute.
„Daţi-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe un stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre şi mare filosofie nu-i. Era adeptul ideii – altfel frumoasă şi demnă de tot respectul – că, prin strădanie şi muncă îndârjită, oricine poate realiza orice. Adulmecând iminenţa farsei, și pricepând că-i cu totul „în afară”, i-am dat un regulament şi l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere.
Bref: s-a deschis partida, noul comentator și-a început perorația, a ținut-o două-trei minute, după care s-a dat bătut: nu-i chip, iertare, e greu, nu merge! Păi cum să nu fie greu, cum să meargă, când meciul din deschidere era… de rugby?! Înregistrarea de pomină o ascultam râzând cu lacrimi la petrecerile interne de revelion la Radio Iași (anii 1959-1960), nu ştiu dacă mai există pe undeva, mă tem că s-a mistuit în eterul etern, fiindcă pe atunci se utiliza bandă ușor friabilă de tip C.
Până la urmă, m-am potolit cu farsele după ce am pătimit-o și eu: am primit un telefon interurban prin care vocea necunoscută a unei doamne mă anunța că Premiile Academiei Române se vor decerna la data cutare, ora cutare, la Academie, pe Calea Victoriei 125. După care telefonul s-a închis – pe vremea aceea nu puteai afla cine te-a sunat. Aș fi putut să telefonez la Filiala din Iași a Academiei, dar nu mă făceam de râsul râsului dacă era glumă groasă și-atât? E prea de tot – mi-am zis – vreunul dintre amicii pe care i-am tot năpăstuit cu farse peste farse încearcă să mi-o facă! O fi cineva care-mi cunoaște prea bine teama apăsată de ridicol și a mers, cum se spune, „la fix”!
Doar eram în 1980, anul trecut n-am avut nici o piesă nouă reprezentată ori editată, de unde și până unde premiul „Ion Luca Caragiale”? Farsă evidentă, nu mă las păcălit! Aflându-mă, totuși, în București, dau o raită discretă pe la Academie. Printre copacii grădinii treceau radioși și importanți premiații celui mai important trofeu intelectual românesc. Unii mă recunosc, ne-am salutat – și-atât. Drept pentru care m-am întors spășit la hotel. A doua zi, aflu din „Scânteia” că… mi s-a acordat Premiul Academiei! (Diploma, că doar atâta oferea pe atunci Academia, am primit-o mai târziu.) Oricum, era întârziată: între 1977 și 1980 „tovarășa” a decis să nu mai îngăduie decernarea nici unui premiu național. Interdicția s-a ridicat în 1980, când s-au dat și premiile din urmă. În 1977 se sărbătoriseră cei 100 de ani trecuți de la Războiul de Independență, și piesa mea ”Reduta și șoarecii” se juca la Naționalul ieșean și la unul dintre teatrele bucureștene (Teatrul de comedie), așa explicându-se toate.
Atunci m-am lăsat definitiv și de pârdalnicele farse.
