Închei deocamdată incursiunile prin tele-radioul de altădată amintind ditamai snoava (cum altfel să-i zic?) junilor ce eram atunci, care, cum-necum, tot ne țineam de glume. Cum s-ar putea zice, ne pieptănam când lumea ziceai că da să ardă de avânt revoluționar! De regulă, te ții de șotii când n-ai altă treabă – dar nu asta-i explicația, fiindcă trudeam din greu răscolind Moldova pe șleahuri neasfaltate, cu motocicleta rusească IJ cu ataș (tehnicianul la ghidon și reporterul în remorcă, ținând în poală magnetofonul „de teren” greu de patru kile). Eram doar foarte tineri, credeam că tot ce zboară se mănâncă, loc împrejur era destul (acum dăm afară „excedentari”, atunci se căutau cu lumânarea ziariști cu dosar onorabil.) Odată, l-am trimis pe confratele C.St. de la „Cronica” (ne vedeți pe amândoi zâmbăreți într-o poză din „România literară” de săptămâna trecută) printr-o depeșă mistificată în tipografie, într-un „schimb de experiență” la… BBC. Foarte greu l-am convins apoi că-i farsă, o luase de bună și-și pregătea trusoul pentru a face față onorabil în Anglia! La 20 şi ceva de ani transmiteam din străinătăţuri meciurile Naţionalei şi eram privit de colegii din Radio cu stima şi gelozia cuvenite.
Când s-a lansat acţiunea de „îmbunătăţire a compoziţiei sociale”, Radioteleviziunea s-a cutremurat din temelii: au fost scoşi din redacţii realizatori valoroşi, cu vechi state de serviciu, dar cu „scame” la dosar, în locul lor fiind „implementaţi” novici „din producție” cu biografii-beton, pricepere zero şi înzestrare gazetărească aşijderea. Mi-a fost încredinţat spre ucenicire onorabilul Şt.Tărt. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăieşte, de ce să-i tulbur bătrâneţile?) care, tâmplar fiind, a scris la gazeta „Munca” o ştire precum că secția lui a depășit planul cu nu știu cât la sută, drept pentru care a fost considerat bun pentru gazetărie, scos din producţie şi trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov Iacoban, dumneata nu oboseşti să vorbeşti de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că da, dar n-am ce face, asta-i meseria şi, oricum, n-are cine să mă ajute. „Daţi-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe un stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre şi mare filosofie nu-i. Era adeptul ideii – altfel frumoasă şi demnă de tot respectul – că, prin strădanie şi muncă îndârjită, oricine poate realiza orice. Adulmecând iminenţa farsei, și pricepând că-i cu totul „în afară”, i-am dat un regulament şi l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere. Vine, îi dau formaţiile, începe meciul, deschidem magnetofonul şi, după ce constată că „echipa gazdă se apără succint” (nu știu de ce țin mite și acum prima lui propoziție!), face o pauză, începe să răsfoiască Regulamentul şi-mi cere, din ochi, ajutorul. Îi fac semn că-i în regulă, s-o dea înainte; a-nceput să se ia de arbitru… iar s-a oprit… m-a privit implorator… până la urmă, a bâiguit în fața microfonului şase-şapte fraze greu inteligibile, după care a zbughit-o pur şi simplu, nu înainte de a-și justifica abandonul: „Tovarăși, mă iertați, nu-i chip!” Înregistrarea de pomină o ascultam cu lacrimi în ochi la petrecerile interne de revelion la Radio Iași (anii 1959-1960), nu ştiu dacă pretendentul mai există pe undeva, mă tem că s-a mistuit în eterul etern, fiindcă pe atunci se utiliza bandă ușor friabilă de tip C. Personajul cu pricina l-am aflat mai târziu primar ales (vorba vine, de fapt trimis) într-o comună ieșeană. Cum s-ar spune, intrase în politică!
A! Să nu uit esenţialul: meciul din deschidere era… de rugby.
Și nu uitați titlul rubricii: „Să vezi și să nu crezi”!
