Ți-a venit în minte un gând bun? Oprește-te! În nici un caz nu te grăbi să-l pui în practică fără a-l examina, fără a medita. Simți în inimă vreo înclinație bună? Oprește-te! Nu te lăsa dus de ea. Consultă Evanghelia. Vezi dacă gândul tău cel bun, înclinația ta cea bună sunt conforme cu sfintele învățături ale Domnului. Vei vedea foarte repede că nu există nici o legătură între binele evanghelic și binele firii omenești căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, de aceea el însuși a devenit rău, după cum o mâncare delicioasă și sănătoasă, devine otravă când este amestecată cu aceasta.
Păzește-te să faci binele firii căzute. Făcându-l, vei lucra la propria ta cădere, vei cultiva în tine părerea de sine și mândria, și vei sfârși prin a te asemăna bine cu demonii. Dimpotrivă, împlinind binele după Evanghelie, ca un adevărat și credincios ucenic a lui Dumnezeu-Omul, vei deveni asemenea cu El.
Domnul ne poruncește să renunțăm complet la firea noastră cea căzută și să urâm toate pornirile ei, nu numai cele ce sunt cu evidență, rele, ci toate fără excepție, chiar cele ce ni se par bune. Este o mare nenorocire să dai urmare dreptății firii căzute: lucrul acesta se va sfârși cu respingerea Evangheliei, cu respingerea Mântuitorului, cu respingerea mântuirii. “Dacă vine cineva la Mine și nu urăște … chiar și viața sa nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26), a spus Domnul. Comentând aceste cuvinte Varsanufie cel Mare dă următoarea explicație: “Cum poate renunța un om la sine însuși? Înlăturând doririle sale firești și urmându-L pe Domnul. De aceea în mod precis Domnul vorbește aici de lucrurile firești și nu de cele nefirești. Într-adevăr, dacă cineva s-ar lepăda numai de lucrurile nefirești, n-a lăsat nimic dintr-ale sale pentru dragostea de Dumnezeu, căci cele împotriva firii nu-i aparțin. Dar cel ce a renunțat la cele normale se întreabă mereu cu apostolul Petru: “Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Ce oare va fi nouă ? ” (Matei 19, 27). El aude vocea binecuvântată a Domnului, care-L asigură prin promisiunea Sa, că va primi ca moștenire viața veșnică (Matei 19, 28-29). Petru, care nu era bogat, la ce a renunțat ca să se preamărească, dacă nu la dorințele sale naturale? Căci până ce omul nu moare trupului și nu viază duhului, sufletul său nu poate învia. Un cadavru n-are dorințe naturale; la fel cel ce duhovnicește este mort față de trup. Dacă a murit trupului cum se face că dorințele firești mai trăiesc în tine? Dar dacă n-ai atins această măsură și din punct de vedere spiritual ești încă un copil; smerește-te în fața unui duhovnic care “te va certa cu milă” (Ps. 140, 5) și nu face nimic fără a-i cere sfatul chiar dacă lucrul ți se pare bun, căci lumina dracilor se preface mai târziu în întuneric.
În vremurile noastre, atât de încrezătoare în realizările lor, cei mai mulți dintre oamenii care se declară creștini și care afirmă că ei fac multe fapte bune, se străduiesc în realitate să îndeplinească dreptatea firii căzute și resping cu dispreț dreptatea Evangheliei. Oamenii aceștia să asculte ce le spune Domnul: “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Și zadarnic Mă cinstește, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 8-9).
Cel ce se conduce după o dreptate omenească este plin de sine, de aroganță, de orbire; se predică pe sine, își face publicitate, își trâmbițează faptele sale “bune” fără să țină de loc seama de avertismentul Domnului (Matei 6, 1-18). El răspunde cu ură și cu răzbunare celor ce cuteză să-și deschidă gura pentru a se opune într-o manieră întemeiată și bine intenționată “dreptății” sale. El se simte foarte îndreptățit să primească recompense pământești și cerești.
Dimpotrivă, cel ce ține seamă de poruncile Evangheliei este mereu cufundat în umilință. Aici, când compară măreția poruncilor și puritatea lor cu felul în care le îndeplinește, recunoaște mereu că eforturile sale sunt departe de a fi suficiente, că ele sunt absolut nedemne de Dumnezeu. Se socotește vrednic de pedepsele vremelnice și veșnice pentru păcatele sale, pentru faptul că n-a rupt legăturile cu satana, pentru starea sa de cădere pe care o împărtășește cu toți oamenii, pentru perseverența în această stare, și în sfârșit, pentru îndeplinirea total insuficientă și adesea chiar potrivnică, a poruncilor. În fața tuturor încercărilor, trimise de Providența divină, el pleacă capul cu supunere, știind că prin încercări Dumnezeu îi învață și îi educă pe slujitorii Săi în timpul peregrinării lor pământene. El este plin de compasiune pentru vrăjmașii săi. El se roagă pentru ei ca și pentru niște frați care s-au lăsat antrenați de diavoli, ca și pentru niște mădulare ale propriului trup atins de o boală spirituală, ca pentru niște binefăcători, ca pentru niște instrumente ale Providenței divine.
(Sf. Ignatie Briancianinov, “Fărâmiturile ospățului”, sursa: www.cuvant.arhiva-ortodoxa.info)
