Către Nicolae Zepciuc m-a împins, în mod cert, curiozitatea. Nu auzisem nimic despre el și nu văzusem nici una din picturile sale, dar când mi-a spus că are un ciclu de lucrări dedicat revoluției din decembrie ’89 m-am confruntat cu o temă absolut inedită, pe care nu am întâlnit-o până acum în plastica suceveană. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât modalitatea de abordare a acestei teme, cât și formula de expresie plastică mi s-au părut a fi deosebite.
“Este prea frumoasă pictura ca s-o fac doar într-un singur stil”
Nicolae Zepciuc este un personaj solitar, aproape fără tangențe cu lumea artistică suceveană. A avut, cu mai mulți ani în urmă, o singură expoziție într-o galerie bancară din Suceava, unul din spațiile neconvenționale care permiteau la vremea aceea, în care urbea era văduvită de un perimetru amenajat special pentru desfășurări plastice (exceptând desigur saloanele dedicate expozițiilor temporare de la Muzeul de Istorie, care însă puteau fi ocupate destul de greu), contactul cu publicul. Bucovineanul din Dumbrava, Grănicești, care-a trecut de vârsta de 50 de ani, dar care, așa cum spune el, s-a “jucat cu culorile de mic copil”, este un autodidact. Nu l-a învățat nimeni nici cum să prepare pânza, nici cum să combine culorile și nici nu a avut ocazia să stea în preajma cuiva de la care să deprindă sau să “fure” câte ceva din tainele nebănuite ale picturii. N-a prea avut nici timp pentru așa ceva. S-a căsătorit de tânăr, iar meseria de tâmplar-dulgher-parchetar l-a țintuit pe șantiere câte 12 ore de lucru pe zi, la care se mai adăugau timpul de navetă sau deplasările. Mai serios a început să picteze după anul 1989, iar faptul că revoluției din decembrie i-a dedicat un ciclu de lucrări nu pare a fi deloc întâmplător. Garsoniera din Burdujeni în care locuiește împreună cu soția (fiica este plecată de câțiva ani și s-a stabilit cu familia în Spania) a devenit neîncăpătoare pentru lucrările sale, mai ales că are o serie de tablouri de dimensiuni mari (150 x 90 cm). Nici prea mult loc pentru lucru nu există, dar cu îngăduința soției (cu care împarte, atunci când aceasta nu gătește, bucătăria) care-i tolerează pasiunea, încearcă să se descurce. Camera-uscător de pe scară adăpostește o parte din lucrări și este totodată locul în care-și pregătește și își tratează pânzele. În urma unei operații de hernie de disc a fost nevoit să se pensioneze, așa că acum își poate dedica timpul picturii. Nicolae Zepciuc mărturisește că nu s-a preocupat să-și formeze un stil propriu de expresie plastică (“Este prea frumoasă pictura ca s-o fac doar într-un singur stil”, spune el). Îi plac câțiva mari pictori și s-a străduit să preia câte ceva de la fiecare. A făcut la început reproduceri după lucrările lor (“Ca să mă obișnuiesc cu combinarea culorilor”) după care a început să-și caute subiecte proprii pe care însă le-a abordat în maniere diferite. A realizat peisaje, portrete și compoziții în stilul lui Grigorescu, Renoir, Van Gogh și Picasso. E interesant să vezi peisajele cu straturi bogate de culoare așternute în spirală sau în vârtej, chipurile lui Eminescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga sau Florin Piersic, realizate în tehnica divizionistă, cu trăsături de penel scurte și expresive (utilizată de Van Gogh în perioada anilor săi parizieni) asemănătoare celei din celebrul “Portret cu pălărie gri”, sau profilurile feminine, cu intensitate cromatică și vibrantă luminozitate, care fac trimitere la delicatele dame pictate de Renoir.
– “Asistam la un eveniment foarte important și am vrut să fac ceva deosebit, care să rămână”
Nicolae Zepciuc este, după cum singur o spune, “o fire emotivă”, un om sensibil și impresionabil, iar unul din evenimentele care l-au marcat profund a fost revoluția din decembrie ’89. “La revoluție – spune el – am venit în centrul orașului și am văzut cum erau aruncate pe fereastră tablourile și cărțile lui Ceaușescu. Am urmărit apoi la televizor și în ziare cum s-au desfășurat lucrurile. Asistam la un eveniment foarte important și am vrut să fac ceva deosebit, care să rămână”. Nu mult după aceea a lucrat la renovarea sediului sindicatelor și în pod a găsit o mulțime de tablouri cu Ceaușescu. S-a gândit că ramele din lemn lăcuit sânt numai bune pentru șasiuri de întins pânzele și, pentru că oricum nu mai foloseau nimănui, le-a luat. Așa că ramele cu pricina, în care s-au aflat portretele lui Ceaușescu, au căpătat utilitate și-au devenit cadru pentru pânzele care s-au constituit ulterior ca un ciclu de lucrări închinat revoluției. Tablourile nu sânt realizate într-o manieră unitară și nu toate au ca subiect revoluția, dar prin ramele care s-au transformat în șasiuri, rame care încadrau cândva chipul dictatorului, constituie (printr-o ironie a situației) o punte a unei epoci apuse cu nou instauratul regim democratic. Una dintre lucrări surprinde într-adevăr momentele dramatice din fața catedralei din Timișoara; sub cerul întunecat, realizat prin trăsături late de penel, se văd grupuri de militari, revoluționari cu steagul tricolor cu centrul decupat și, în prim plan, un om căzut la pământ, răpus de gloanțe, peste care se aștern primii fulgi de zăpadă. Alte două lucrări de dimensiuni mari (150 x 90 cm) au fost concepute având ca model faimoasa și uriașa lucrare “Guernica” a lui Picasso (351 x 782 cm), în care artistul s-a ridicat acuzator împotriva războiului civil din Spania. Prin personaje asemănătoare cu cele ale pictorului andaluz (cu trupuri diforme, figuri expresive care se înfrățesc parcă într-un strigăt de groază colectiv) Nicolae Zepciuc reconstituie vacarmul, deruta și atmosfera de panică din zilele revoluției. Celelalte tablouri (cu pânze întinse pe ramele luate de la portretele lui Ceaușescu) au doar conotații simbolice cu evenimentele din decembrie. Cel intitulat “Democrația” prezintă un fluture cu aripi multicolore, care se avântă într-un văzduh ce se gradează cromatic de la verde crud spre verde închis. “Ca și democrația noastră – îmi spune zâmbind blajin Nicolae Zepciuc – care, de la un început firav, sperăm să devină matură”.
– “Nu pot să renunț la pictură”
Nicolae Zepciuc lucrează numai la lumina zilei ca să stăpânească și să vadă bine culorile. Îi place să lucreze pe suprafețe mari și și-a adus vopsele de calitate din străinătate (râde când își amintește cum a trecut clandestin din Iugoslavia în Grecia cu culorile în raniță). “Fără pictură aș fi un om fără viață”, spune el. “Culorile îmi trezesc o satisfacție deosebită. Nu-mi alcătuiesc o paletă anume, ci utilizez culorile după propriul meu impuls. Am stricat atâtea culori până am învățat să pictez, până mi s-a format mâna. Am exersat mult până am prins curaj. Aș fi înaintat mai mult în pictură dacă aș fi avut un atelier. Când lucrezi trebuie să fii relaxat, să nu ai probleme, să nu fii stresat pentru că nu-ți iese cum trebuie. Câte-odată termin lucrarea într-o singură zi, alteori trebuie să revin asupra ei. Când fac o analiză pe centimetru pătrat, mai găsesc după câteva zile câte ceva care nu-mi convine, fac corecturile necesare și-apoi, când dau lucrarea deoparte, știu că nu mai am de umblat la ea. Am planuri mari, vreau să fac niște compoziții istorice de mari dimensiuni. Costă mult materialele, dar e o pasiune pentru care fac orice sacrificiu. Nu pot să renunț la pictură. Am mai vândut din lucrări, dar mă despart greu de ele. Când dau un tablou, parcă mi se rupe ceva din suflet. Din păcate, astăzi arta nu-i apreciată. Am vrut să fac o expoziție cu lucrările despre revoluție, dar nu s-a împlinit. Am vrut să fac ceva deosebit care să stârnească interesul, curiozitatea. Am să fac până la urmă expoziția în propria mea casă pe care vreau s-o construiesc la Ipotești”. Ascultându-l pe Nicolae Zepciuc mi-am amintit că Picasso, andaluzul căruia bucovineanul meu i-a văzut lucrările la “Museo Nacional” din Madrid, spunea: “Cine este de fapt pictorul? Este un colecționar care își creează colecțiile pictându-și singur tablourile care i-au plăcut la alții”. Dacă nu vor fi expuse într-o galerie, cu siguranță voi revedea tablourile lui Nicoale Zepciuc în casa lui de la Ipotești. Un roman care a făcut valuri în anii ’80, semnat de Dinu Săraru, era intitulat “Dragostea și revoluția”. Dragostea lui Nicolae Zepciuc este pictura, iar revoluția (din decembrie 1989) s-a dovedit a fi o temă originală care-l va face, cu siguranță, cunoscut.
„Simt că trebuie să transpun pe pânză lucrurile care mă impresionează și mă afectează profund”
Nicolae Zepciuc este un personaj emotiv și impresionabil. Nu numai revoluția română l-a marcat, ci și atentatele teroriste care s-au înmulțit în ultimii ani. “Simt că trebuie să transpun pe pânză lucrurile care mă impresionează și mă afectează profund ”, spune el. După 1989 a lucrat cca. 10 ani în străinătate, în Germania, în Israel, în Iugoslavia, în Grecia și apoi a fost și la fiica sa, în Gibraltar și în Spania. A văzut și a trecut prin multe întâmplări, iar seria de atentate teroriste, de la New York (World Trade Center, 11 septembrie 2001) la cel dintr-un alt septembrie negru, 2004, de la Atocha – Madrid, în care, din cei cca. 200 de morți, 10% au fost români (“Copiii mei erau atunci în Spania – spune el cu inima strânsă – și când am fost acolo am trecut și eu prin stația Atocha”) sau de la Londra (7 iulie 2005), valul de știri catastrofice, i-au furnizat subiectul unui tablou pe care l-a intitulat interogativ “Pentru ce m-am născut?”. Personajul central, un copil, se află la intersecția tuturor pericolelor. Trăiește într-o lume bulversată, societatea îl agresează prin prostituție, alcoolism, atentate teroriste, viitorul copilului este incert; de aici și întrebarea care a devenit titlul lucrării. Acestui tablou i-aș contrapune însă un altul născut tot dintr-o emoție a pictorului: portretul unui „țigănuș din Verești” pe care l-a întâlnit în drumurile sale și care l-a impresionat fiindcă s-a căsătorit la vârsta de 14 ani cu o țigăncușă care avea doar 9. „Mi-a plăcut atât de mult de el – spune Nicolae Zepciuc – încât mi l-am întipărit bine în minte și când am venit acasă l-am pictat”.
