„Fără Hristos suntem într-o continuă robie!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXIII-a după Rusalii

Referatul biblic adus în atenția noastră de Sfântul Evanghelist Luca (8, 26-39) ne prezintă minunea vindecării unui demonizat. Un caz similar ne-a fost prezentat în Duminica a V-a după Rusalii. Numai că, atunci, Sfântul Evanghelist Matei (8, 28-34) ne-a vorbit despre vindecarea a doi demonizați. Sfântul Evangelist Marcu (5, 1) – ca și Sfântul Evangelist Luca (8, 27) – vorbește despre vindecarea unui singur demonizat. Nu este vorba de vreo neconcordanță în prezentarea cazului, ci exegeții spun că Sfinții Evangheliști Luca și Marcu l-au reținut pe cel numit Legheon, căruia i se supunea cel de-al doilea. Minunea a avut loc în ținutul Gherghesenilor sau al Gadarenilor, împrejurul metropolei Pereei, situat lângă lacul Tiberiada sau Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă.
Ținutul Gherghesenilor este o regiune muntoasă și plină de peșteri folosite ca morminte. Chinurile demonizatului nu difereau cu nimic de chinurile prin care treceau demonizații prezentați de Sfântul Evanghelist Matei. Erau îngrozitoare. Din acest motiv, creștinii apuseni considerau chinurile suferite de demonizați drept un martiriu. Sfinții Evangheliști spun că atunci când îl apucau furiile pe demonizat, cătușele și lanțurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar și când nu era cuprins de furii nu se putea trece prin preajma lui, căci arunca cu pietre. Numele lui era Legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30). O legiune romană număra între cinci și șase mii de soldați; o logică simplă ne îndreptățește să credem că tot atâția demoni îl stăpâneau pe cel îndrăcit. De aceea, nu este de mirare starea în care se afla. Boala se manifesta într-un mod sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27).
Demonii, când sunt în oameni, îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Influența lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri. Din acest motiv, de cele mai multe ori, cei demonizați erau repudiați de familie. Așa se explică faptul că și demonizatul din pericopa evanghelică locuia prin mormintele părăsite, întocmai leproșilor. De altfel, prin Orient circula credința că sufletele celor morți devin demoni. Nu este așa! Demonii sunt îngeri căzuți. Altfel, cum am înțelege situația că în timp ce mulțimile ziceau despre Hristos că este doar om, nu și Dumnezeu, demonizatul, spre surprinderea conaționalilor săi, știa că este Fiul lui Dumnezeu, zicând: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” (Luca 8, 28). Sau: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8, 29). Maniera de abordare a lui Iisus demonstrează că demonizatul era iudeu. Așadar, diavolii din acel om se adresau lui Iisus, fără ca El să le fi făcut sau să le fi spus ceva.
Sfinții Evangheliști Marcu (5, 6) și Luca (8, 28) spun că demonizatul ar fi căzut în genunchi în fața lui Iisus și I s-ar fi închinat. Da, în fața lui Iisus până și demonii îngenunchează. Însuși Hristos a spus: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10, 18), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești (îngerii, n.n.) și al celor pământești (oamenii, n.n.) și al celor dedesubt (monștrii și demonii, n.n.).” (Filipeni 2, 10).
Desigur, aveau în fața lor o putere pe care nu o puteau suporta. Nu puteau suporta puterea Sa dumnezeiască. Dacă omul se resemnase în propriul lui chin, iată că nu același lucru îl agreau demonii. Ei, văzându-se stingheriți în lucrarea lor, au încercat o oarecare scăpare, spunând, ca buni teologi ce sunt, – pentru că la început au fost îngeri luminoși –, că nu ar trebui pedepsiți „mai înainte de vreme”, adică înainte de timpul Judecății de Apoi. De altfel, este știut faptul că implacabilul lor sfârșit a fost pecetluit după căderea lui Lucifer. Or, pentru ei, nu această apariție a lui Hristos a fost neașteptată, ci atitudinea pe care Hristos – în marea Sa iubire dumnezeiască – o arăta față de cel demonizat. De aceea, ei au căutat să-L înduplece pe Hristos, mărturisindu-L drept Fiul lui Dumnezeu. Dar s-au văzut înfruntați de Hristos, Care nu putea îngădui suferința demonizatului.
Dată fiind această situație, ei au recurs la o altă uneltire, prin care voiau cu tot dinadinsul să-L pună pe Hristos în conflict cu locuitorii acelui ținut. De aceea, dacă n-au putut instiga pe cei care-L ascultau pe Iisus, între care erau și dintre adversarii Săi, au schimbat tactica. Demonii din om L-au rugat „să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8, 31), cerând să le îngăduie să intre în turma de porci ce păștea în apropiere (Luca 8, 32). Faptul că în zonă se creșteau porci dovedește că acea populație era păgână. La evrei, porcul era (și este) considerat printre animalele necurate (Leviticul 11, 7). De aceea, porcii nu se creșteau pentru uzul intern; poate pentru comerț. Același lucru se pare că se practica și la alte populații semite sau vecine cu Israelul. Altfel, cum am putea explica acest număr mare de porci?
Sfântul Evanghelist Marcu (5, 13) precizează că numărul porcilor era ca la două mii. Însă două mii de porci în procesul eliberării acelui suflet nu mai contau. Hristos, deși le-a înțeles viclenia, nu s-a opus, ci le-a zis: „Duceți-vă!” (Matei 8, 32). Iar demonii, ieșind din om, au intrat în turma de porci. „Iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat” (Luca 8, 33).
Nu este greu să ne dăm seama cât rău au făcut porcilor. Dar cât rău ar fi putut face dacă ei ar fi intrat în peste două mii de oameni din acel ținut? Ce transformări nefaste s-ar fi produs în ființa umană? Și totuși, aici se cuvine a sublinia un aspect: Cât de importantă este ființa umană în ochii lui Dumnezeu, dacă o legiune de demoni nu a putut face omului răul pe care l-a pricinuit celor două mii de porci! De aici putem înțelege de ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a trimis pentru mântuirea neamului omenesc pe Însuși Fiul Său.
Hristos, prin trimiterea demonilor în turma de porci, le-a dejucat planul, în sensul că i-a protejat sufletește pe oamenii din acel ținut, care erau expuși dezumanizării. Mai mult, Iisus le-a îngăduit intrarea în porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă și vătămătoare le era prezența atâtor demoni în acea zonă. De cele întâmplate s-au speriat până și păstorii, care au fugit, ca nu cumva să-i omoare și pe ei: „ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații” (Matei 8, 33).
Să nu credeți că locuitorii au primit încântați vestea minunii; ci – speriați de cele întâmplate – au ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, „L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare” (Luca 8, 37). Iisus nu le apărea – din cauza păcatelor lor – ca un izbăvitor, ci ca unul care le-a făcut o mare pagubă. Și aceasta pentru că obezile și lanțurile câștigului cu orice preț îi încolăciseră. Nici măcar Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu-i mai interesa.
Așa se face că, în loc să aprecieze minunea eliberării confraților lor, sub impulsul necazului, motivați și de paguba materială, L-au invitat pe Iisus să plece din ținutul lor, dând astfel glas părăsirii credinței în Dumnezeu, dar și mâniei că Fiul lui Dumnezeu le-a făcut o mare pagubă, care îi solidariza în răutatea lor. Prezența Lui în acel ținut devenise mai mult decât păguboasă. Au preferat să rămână pe mai departe sub autoritatea legheonului, „cel ce înșală toată lumea, și aruncat a fost pe pământ” (Apocalipsa 12, 9), neînțelegând nimic din răul cauzat, nu de Iisus, ci de demonii care erau vinovați de omorârea porcilor.
Doar omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat acum și întreg la minte, „Îl ruga să rămână cu El” (Luca 8, 38), văzându-L pe Iisus intrând în corabie ca să plece spre cetatea Sa (Matei 9, 1). Conchizând, a cerut să-l ia cu Dânsul. Iisus nu l-a luat însă cu Sine, ci l-a trimis să devină un adevărat propovăduitor al milei dumnezeiești. Sfântul Marcu spune că Iisus nu l-a luat, ci l-a trimis la ai săi, spunându-i: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte ți-a făcut ție Domnul și cum te-a miluit.” (Marcu 5, 19).
Strigătul demonizatului – „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viața și în casa lor.
Din păcate, mulți se comportă, prin ceea ce fac și sunt, întocmai demonizaților aduși în discuție de Sfintele Evanghelii, uitând, de fapt, că fără Hristos suntem într-o continuă robie și, cum El Însuși a spus, „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5)! Doamne, să nu fie!