FĂRĂ FOTBAL!

Gata cu fotbalul! L-am înjurat, l-am bălăcărit, l-am suspicionat – acum vom vedea cît de mult o să ne lipsească. Sfîrșiturile de săptămînă ni se vor părea amarnic de calpe, știrbe; oricît am iubi handbalul, baschetul, hokeiul, boxul, gimnastica, patinajul etc. etc, fotbalul rămîne cireașă de pe tortul pasiunilor noastre. A fost un an bun, un an prost? Greu de spus. Momentul de vîrf s-a petrecut nu pe gazon, ci între zidurile de marmură ale Federației. Avem un „nou” președinte, în sarcina căruia putem așeza reale succese (vechi) și puține izbînzi recente. Trăgînd linia și încercînd totalul, vom constata că, la activ, Mircea Sandu rămîne mai ales cu abilitatea manevrării în sfera relațiilor internaționale, într-o gerontocrație pe care a știut să și-o apropie și s-o utilizeze, inclusiv în scop electoral. Nu-i puțin (a se vedea cît de păguboasă este absența cvasi-totală a românilor în diverse foruri internaționale, de pildă, în cazul handbalului feminin). În parohia arbitrajului, „s-a rupt pisica” (Ion Crăciunescu), fără a se dibui și instala altă mîță, mai credibilă, măcar de același calibru. De altfel, la noi, practica eternei contestări a arbitrajelor, susținută pînă-n pînzele albe de fundamentaliștii Ștefan si Porumboiu, a atins dimensiuni inacceptabile. Dacă vreun român ar fi comis atîtea erori flagrante precum prestigiosul Messina în recentul meci condus în Serie A, probabil că s-ar fi propus mintenaș arderea infamului pe rug, barem în efigie! Că s-au înregistrat sumedenie de erori în campionatul nostru, iarăși e adevărat. Toroipanul rotit dezinvolt de „cavalerii fluierului” (de ce or fi cavaleri?) a fost și rămîne lovitura de la 11 metri, acordată cînd nu-i cazul și refuzată așijderea. Nu-l vom uita niciodată pe rusul Ivanov, cel care a închis ochii cu nesimțire și s-a făcut că nu vede infracțiunea din careul Norvegiei, nici pe Kim Milton Nielsen, la fel de chior în partida României tot cu norvegienii, dar, mai ales, pe Lubos Michel, autorul unei enorme și unice erori, menite să rămînă în analele fotbalului: a dictat 11 metri împotriva noastră la un henț comis… de adversari! Există o mai veche propunere de modificare a regulamentului, potrivit căreia sancțiunile în careu să fie tratate diferențiat, în funcție de gravitatea infracțiunii (lovituri directe sau cu zid) dar, conservatorismul din International Board lasă puține speranțe pentru grabnică adoptare. Revenind la oile noastre, este de notorietate cazul „Politehnicii” Iași, bombardată cu penalti-uri inexistente și privată de altele, de astă dată clare, în careul advers. Se cuvine, însă, obligatoriu, să funcționeze și prezumția de nevinovăție acordată conducătorului jocului. Nu i-aș da-o lui Michel, nici lui Urs Meier (vă amintiți că a prelungit partida cu Danemarca exact cît le-a trebuit nordicilor să înscrie…), dar, în alte zeci de cazuri, nu trebuie uitat că omul este supus greșelii. A trînti toate insatisfacțiile în capul arbitrilor e-o eroare în care se persistă. Titlurile din gazete, după meciul Olimpique-Dinamo („Spaniolul care a furat calificarea cîinilor”) nu-s altceva decît încă un reflex al combinației dintre neputință + neștiință. După fluierul final, nimic nu mai există, nimic nu se mai contabilizează, protestele sunt absurde. Răposatul Teașcă mi-a povestit o pătăranie de-a sa. Logic, strigătoare la cer; regulamentar, inatacabilă: într-un meci de Divizia B (pare-se, pe la Sibiu) un atacant de-al lui Nea Titi a scăpat singur cu portarul ieșit dincolo de 16 metri, l-a driblat și a trimis mingea către poarta goală. Cînd mai erau 2-3 metri pînă ce mingea să intre în ațe, arbitrul a fluierat… sfîrșitul meciului. Gol anulat! (Tot atunci s-ar fi petrecut și isprava cu arbitrul ce a încurcat plicurile, înapoindu-i-l lui Teașcă pe cel mai umflățel și care nu putea fi decît al gazdelor…) Dacă e ceva după care să-mi pară cu adevărat rău la acest final de an fotbalistic, atunci e vorba despre despărțirea de omul-zîmbet Protasov. Este unicul antrenor ale cărui reacții îți reamintesc că, la urma urmei, fotbalul nu-i altceva decît un joc și-atît. Gesticulația agresivă și agitația psiho-motorie a unui Cîrțu, Grigoraș, Andone, Huzu, chiar și Ionuț Popa, coboară fotbalul în derizoriu și primitivism, aducîdu-l la nivelul tribunelor inflamate de subiectivism, în vreme ce zîmbetul suveran al lui Protasov îl înnobilează. A fost un lord. Și ne-a oferit o lecție comportamentală ce va fi, sunt sigur, repede uitată…