Fără de încercări și poticniri, ziua ne-ar fi pierdută – la fel și mântuirea

Părinții din deșert spun: „O zi fără de scârbe este o zi pierdută!”. Acest aforism este convingerea comună a multor filosofi și, bineînțeles, a celor mai mari duhovnici. De ce? Pentru că ei au certitudinea, de multe ori dobândită cu greutate, a faptului că o catastrofă are loc pentru ca noi să fim feriți de ceea ce este mai rău. Și cel mai rău este să treci prin viață fără naufragii, să rămâi la suprafața lucrurilor, să confunzi viața cu umbra ei, să iei aparențele drept realitate și, prin urmare, să nu fii niciodată aruncat într-o altă dimensiune.
În ceea ce privește catastrofele, suntem suficient de „serviți” cu ele de ceva vreme… O teribilă angoasă de a fi înghițiți de vii în faimoasa criză financiară stăpânește mulțimea oamenilor, o frică perfidă care vine din adâncimile inconștientului ne spune că nenorocirea din Sud-Vestul de ieri poate fi soarta noastră de mâine oriunde, iar la toate acestea – care ar fi de ajuns – se adaugă nenumăratele necazuri din viața noastră de zi cu zi.
Așadar, lupta noastră nu este aceea de a ști dacă avem probleme mici sau mari în timpul zilei, căci ele sunt o mulțime! Alta este întrebarea: ce facem noi din ele? Mai tot timpul ne închidem, iar această împotrivire față de viață, așa cum se prezintă ea, riscă să ne ferece în tristețe, depresie sau în cea mai rea deznădejde! Societatea de consum ne înfundă în aceasta tot mai mult, întrucât ne exploatează omorându-ne, făcându-ne să credem că izbăvirea noastră înseamnă a-i consuma „remediile”. Trăim nevinovați într-o imensă conspirație împotriva nașterii omului sieși și profunzimii lui. Fiecare vine cu soluțiile lui care ne zidesc și mai mult în fortăreața noastră… Desigur, ele sunt niște chei, însă care nu deschid niciodată în afara orizontalității animalice. (…)
Necazurile noastre din zi le percepem ca fiind o „pacoste” trimisă de Sus: „Ce I-am făcut lui Dumnezeu, ca să-mi facă aceasta?!”. Sau, iarăși: „Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar putea îngădui aceasta!”. După vechea teorie, întotdeauna trebuie să existe un răspunzător care să ia asupră-și greșeala și care, prin urmare, să bareze descoperirea esențialului uitat. Astfel, suntem toți specializați în eschivare și în abatere!
Toate acestea sunt, negreșit, prea ușor de relatat în scris, când nu ești în necaz. Însă, pentru cel ce se află într-o dificilă situație, aceste vorbe par de un cinism insuportabil. Și, totuși, nu există o altă ieșire decât întoarcerea către sine. Transformarea lumii începe în propria noastră inimă, iar nicidecum în altă parte!
Omul este un microcosmos, ceea ce el trăiește face să trăiască restul a toată Creația, macrocosmosul. De se smulge din Sursa a toată viața Care este Dumnezeu, natura nu poate decât să se răzvrătească, iar tot ceea ce întreprinde omul este sortit neantului.
Atâta timp cât omul nu a priceput aceasta, este în criză. Aceasta este precum o bârnă care blochează porțile conștiinței noastre adormite sau răzvrătite. Încercarea este proporțională cu surzenia omului. Și aceasta lovește până ajungem la ultimele mijloace de apărare ale împotrivirii noastre, ale „nu”-ului nostru la ceea ce este și până ce, într-o bună zi, apare marea detașare în care Îi vom spune lui Dumnezeu: „Doamne, fă din mine ceea ce Tu voiești! Mă abandonez și mă încredințez Ție!”.
Să ne asumăm deplin tot ceea ce este, inclusiv evenimentele pe care le refuză mentalul nostru, interpretându-le ca fiind „nefericite” sau „inadmisibile”. Această acceptare a suferinței face din viață o „inițiere”, cu condiția ca această unitate cu Ființa să ne fie motivația esențială și să primeze asupra tuturor celorlalte dorințe.
Să ne deschidem spre ceea ce ne vine înseamnă să ne deschidem Cuvântului Însuși, Sinelui. Și atunci când deschiderea a devenit totală, când toată existența a devenit „da” la tot ceea ce ni se întâmplă, fără ca ego-ul să intervină pentru a reacționa, suntem învingători cu o biruință absolută și tronăm pe Scaunul însuși al Cuvântului, după cum făgăduiește Apocalipsa. Ne aflăm la antipozii „resemnării” care nu are nimic evanghelic, sau, mai rău: ai acceptării unei înfrângeri! Este vorba despre abandonare, despre acel „da” al lui Hristos și al Mariei, de a binecuvânta, dimpreună cu Ei, tot ceea ce este aici și acum. Doar aceasta Îi îngăduie lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, ca existența cea mai neagră să devină miraculoasă, ca boala și suferința să fie un proces de vindecare, ca moartea însăși să se prezinte drept cel mai puternic leac – căci „știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8, 28). Însă, iată adevărata minune: ego-ul moare, noi încetăm de a fi sclavii emoțiilor noastre și dobândim certitudinea de a fi călăuziți dinlăuntru. Cu cât nu ne mai tulbură nimic, cu cât nicio judecată nu ne mai iese de pe buze, cu atât Viața ne îndrumă, iar noi suntem viați, cu totul fascinați de această binecuvântare minunată: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Atunci, dar numai atunci, El este Cel ce Își exprimă în noi voia și ne dă soluția la toate crizele, oricare ar fi ele…
Singura catastrofă este abaterea de la Dumnezeu; singurul remediu la toate este acela de a ne întoarce la El.
(Părintele Alphonse și Rachel, Scrisoarea nr. 56, Gorze, februarie 2009)