Fapte, nu vorbe!

Cei din generația mea își mai amintesc faptul că, prin anii ’50, cererile românilor trebuiau încheiate, obligatoriu, cu angajamentul „Luptăm pentru pace!” Cereai cartela de pâine și declarai solemn că lupți pentru pace. Nu primeai abonament la tramvai dacă nu asigurai ITB-ul că lupți pentru pace… De s-ar reintroduce regula, azi s-ar cuveni să scriem „Luptăm pentru unire!”, fiindcă, nu-i așa, este țel și ideal național. Adevărat, conform sondajelor, doar 75% dintre români doresc unirea (câți or fi dincolo de Prut?), dar asta-i altă chestiune, ce merită discutată separat. Numai că una-i să dorești și alta-i să lupți. Ca să „lupți pentru pace”, ți se explica atunci, e destul să-ți faci norma la locul de muncă și-i cât se poate de merituos dacă o depășești. Ca să lupți pentru unire, e mai complicat și chiar primejdios, motiv pentru care dezideratul rămâne cu statut cronic latent, nutrit din discursuri inflamate în momente aniversare și cam atât.
Pare de-a dreptul surprinzător să afli că, în România, poți întâlni și probe de militantism concret, întemeiat în primul rând pe fapte și abia în al doilea rând învăluit în vorbe. Platforma unionistă „Acțiunea 2012” a lansat invitația la o „Seară basarabeană” organizată la „Bolta rece”. Destul de modestă, dacă e să ne referim la cele puse pe masă – și tocmai prin asta demonstrându-se seriozitate matură: nu pentru ciocnit pahare cu rosè de Cahul s-au adunat invitații într-un moment comemorativ, ci spre a lua cunoștință de truda și proiectele unei organizații întemeiate pe voluntariat, care și-a trecut la activ sumedenie de acțiuni prea puțin știute la noi, unele de mare curaj, ajunse, câteodată, chiar în vecinătatea jertfei.
Tipăriturile difuzate cu acest prilej au înfățișat mai întâi o organizație cu real acroșaj internațional, alcătuită din ONG-uri care susțin unirea, promovând motivat militantismul: „Unirea României cu Republica Moldova este firească și incontestabilă legitim. Aceasta va fi realizată în cadru constituțional și în cel al dreptului internațional, prin refacerea unității ultimei națiuni europene care a fost divizată împotriva voinței sale, ca o consecință a celui de al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece.” Nu-s sigur că suntem chiar ultima națiune europeană ce reclamă un astfel de destin, dar, fără îndoială, argumentele noastre sunt de departe cele mai temeinice, iar îndreptățirea, imposibil de contestat: „vorbim aceeași limbă, avem aceeași istorie, aceeași cultură, aceleași tradiții, aceeași religie, același tricolor”. Se putea scrie și mai simplu: Basarabia a fost și este pământ românesc.
Coaliția de organizații neguvernamentale (unele mai relevante, altele mai puțin; oricum, cu nuclee și în Suedia, Italia, Elveția, Marea Britanie, SUA, Franța) „Acțiunea 2012” și-a trecut la activ un florilegiu de inițiative, de la sondaj și informare la protest deschis. Printre rezultate: un rodnic lobby, în urma căruia 800 de politicieni (inclusiv deputați în Parlamentul European) au semnat „Proiectul pentru Basarabia”, în 300 de localități basarabene s-a descins pentru sensibilizarea unei populații indecise, dezinformate, ajunsă uneori până la ostilitate, manifestări stradale dedicate Unirii desfășurate în orașe de pe ambele maluri ale Prutului, patronarea unei sumedenii de evenimente culturale cu rezonanțe în cartea de istorie, implicarea elevilor de dincolo de „râul blestemat” în campania „O oră de istorie pentru Basarabia”, prestația sutelor de lectori ce au susținut cursuri de informare privind trecutul și prezentul provinciei românești cu capitala la Chișinău, afișe și flyere cu textul „Basarabia e România!” au împânzit Republica Moldova, zeci de profesori de istorie și limba română s-au perfecționat în România, „Școala de Cultură și Afirmare Românească” a ajuns la cea de a XII-a ediție, cu peste 1.000 de participanți, s-au tipărit cărți în engleză destinate Parlamentului European ș.a.m.d. Fapt deosebit de important: întreaga structură de conducere a „Acțiunii 2012” este compusă din tineri români și români-basarabeni. Semn bun și un argument că ideea unirii nu îmbătrânește și nu se sleiește pe măsură ce generația-martor a evenimentelor cruciale din 1918 până în 1940 și-a încheiat ori își încheie trecerea printr-o lume atât de rănită de agresivitatea ori indiferența marilor puteri.
Aș spune doar că implicarea prea directă a unor cetățeni români în conducerea manifestărilor de masă organizate peste Prut se cere gestionată cu prudență, pentru a nu fi speculată de antiunioniștii filoruși cărora le place să vadă ideea unirii drept un „complot românesc”. Cuvântul hotărâtor nu-l pot avea decât actualii cetățeni ai Republicii Moldova: să-i sprijinim, dar prim-planul se cuvine lăsat celor de acolo. Rămâne de văzut dacă acest sfat al unui martor direct la toate frământările basarabene începând cu 1988 poate fi de folos. Cu atât mai mult cu cât „Acțiunea 2012” este coorganizatoare a marii Adunări Naționale ce va avea loc la Chișinău pe 5 iulie. Căreia, desigur, îi dorim mult succes.
O ultimă mențiune: nu întâmplător am împrumutat pentru acest articol titulatura unuia dintre ONG-urile componente al „Acțiunii 2012”: „Fapte, nu vorbe!”