Fănuș

Fănuș suferea de gută. Cum și subsemnatului îi dădea târcoale „boala boierească”, mă consulta periodic în legătură cu medicația și conduita bolnavului.„Numai să nu-mi pomenești de regim!” – îmi interzisese de la bun început. Desigur, despre regimul alimentar fiind vorba. În urmă cu vreo cinci-șase ani, mă sună, vorbim de una, de alta și-l întreb ce efect are cura de „Milurit”.
Ce gută, mă, dă-o-n (așa și pe dincolo) de gută, am cancer generalizat.
Telefonul fiind pus pe speaker, s-a auzit în tot biroul; criticul Const. Coroiu a murmurat îngrozit: „glume de astea nu se fac!” Numai că n-a fost glumă. Mi-l amintesc pe Fănuș mai ales în două mărunte ipostaze comod-incomode. Prima: pescuind carași la Mogoșoaia (Dinescu era trimis după râme). Vi-l puteți închipui pe Fănuș tăcând mâlc? Pe malul bălții, nu ieșea din muțenie un ceas, două, chiar dacă în tot răstimpul pluta rămânea neclintită. A doua ipostază: director nedumerit, în fotoliul lui Rebreanu de la Teatrul Național București. „Tu crezi că astfel de instituție poate fi condusă?” L-am asigurat că da, de la presupusa înălțime a celor 11 ani petrecuți la Naționalul ieșean (ultima perioadă fără subvenție de la stat!), numai că oricine vedea de la o poștă lipsa vocației administrative în cazul nou numitului director general; doar inteligența l-a făcut să reziste acolo aproape trei ani. Dacă nu era prin structură ceea ce se numește manager, avea alte vocații formidabile și incontestabile. Prima aș numi-o pe aceea a prieteniei.
A doua, vocația metaforei. Mai este cu putință, azi, să publice cineva o „Carte cu prieteni” și încă în două volume? N-aș prea crede. Fiecare dintre noi este gata oricând să scrie dintr-o răsuflare o „Carte cu dușmani”; instituția amiciției literare, cândva creditată cu rang de valoare constitutivă în breasla scriitorimii, a apus de mult. (De mirare azi: la Iași, în 1931, a fost organizată conferința „Despre prietenie”, cu participarea lui Sadoveanu, Topârceanu, Demostene Botez, I.I. Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr.T. Popa, George Lesnea ș.m.a. O astfel de reuniunea ar fi, acum, lipsită de obiect și imposibil de organizat…) S-ar putea scrie o „Carte cu prieteni” doar pe bază de coterii și confrerii conjunctural-interesate, numai că prea s-ar da pe față dedesubturi, realități ascunse, „legături primejdioase”… Având vocația amiciției sincere, Fănuș ne-a tratat pe toți cu egală simpatie pișicheră, dar și cu o știință a investigării caracterologice deloc la îndemâna oricărui condeier. Când se mai întâmpla să sară scântei, replica polemică era de-a dreptul delicioasă (înjurăturile lui Eug. Barbu și le-a trecut pe coperta unei cărți!). Spunea deschis, „verde-n față”, fără nici o fereală, tot ce avea pe suflet, așa că, până la urmă, a ostenit și Securitatea să-i raporteze isprăvile – „ăstuia n-ai ce să-i faci!” Se zice că, de prin ’80 încoace, dosarul „tovarășului Fănuș”, devenit inutil și inoperant, a rămas la făptura subțiratică dintâi. A doua lui mare înzestrare – dacă n-o fi asta prima – rămâne vocația metaforei.
În „Îngerul a strigat” aproape că nu contează trama, ci răsfățul imagistic de formidabilă suculență și inventivitate, cu o deschidere a compasului între termenii comparațiilor surprinzătoare și de nebănuit. În bună măsură datorită la Fănuș și gazetăria sportivă a câștigat dreptul la metaforă – tărâm în care, păstrând proporțiile, s-au înscris cândva și strădaniile noastre. Spre a se ajunge astăzi, prin nepăstrarea măsurii și lipsa înzestrării artistice native, la o ciudată metaforită căznită: încerci să afli din gazetă ce s-a petrecut pe teren în meciul cutare și cronicheta îți oferă floricele pe câmpii. Ascultați cât de fermecător, firesc, original, neforțat și de dulce românește sună ultimul și îneguratul text al lui Fănuș, scris de pe patul spitalului „Elias”: „Fotbalul românesc, cel pe care l-am cântat vreme de de aproape 40 de ani, astăzi e un fumător de pipă stinsă (…) umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuți și se tot duce prin mireasma tăcerii.” În tăcerea eternă s-a închis și Fănuș. Dar, ca un învingător.