Fantome

Am văzut, grație internetului, cum mai arată Fidel Castro. O fantomă! Nu știu dacă o fi de bine sau o fi de rău, dar, iată, mărturisesc: l-am cunoscut pe Fidel… personal. În 1972 mă aflam în Antile, pentru a scrie o carte despre Cuba. Cartea a apărut în anul următor („Din Azore, în Antile”, 1973). Am scris-o cu ocolișuri și eschive de tot felul; înaintea mea fusese în Cuba suceveanul Platon Pardău. Și-a publicat, la întoarcere, însemnările de călătorie, notând inclusiv faptul că i s-a părut excesivă supravegherea polițienească… pe plajă. Imediat a protestat Ambasada Cubei la București, cartea a fost retrasă din librării și trimisă la topit. Spre a nu repeta astfel de experiențe, am amânat pentru… când se va putea referirile la trista viață de zi cu zi a cubanezului, scriind mai mult despre istoria insulei și, mai ales, descriind spectaculoasa natură a acestui colț de lume despre care Columb a spus că-i „Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” – cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omenești. La finalul unui miting maraton din piața havaneză „A Revoluției”, unde Fidel a vorbit aproape șase ore, înfierând cu vehementă mânie proletară imperialismul american (el, fiu de mare moșier!), i-am fost prezentat lângă un colț de tribună („românul care va scrie despre noi”), mi-a strâns în fugă mâna, mi-a urat un bon viaje și succes în descoperirea Cubei revoluționare. Se zice că poți desluși caracterul omului după modul în care-ți strânge mâna, dar nu cred că proba poate avea valabilitate în cazul oamenilor politici, care și-au automatizat de mult gestul, depersonalizându-l total. Oricum, rețin acea molatică strângere de mână, orânduind-o în galeria personală shake hand alături de gestul similar, dar mai sincopat și, parcă, mai feminin cu care m-a onorat, în China, Den Siao-Pin. Ambele personaje au marcat puternic istoria veacului XX; nu-i puțin lucru să le fi fost, chiar pentru câteva clipe, în preajmă. Noroc de fotografiile-martor, altfel, aș crede c-am visat!… Pe vremea aceea, adică, în urmă cu 43 de ani, Cuba suferea aprig din pricina blocadei americane, a hei-rupismului politic, a salturilor din campanie în campanie și a lipsei flagrante de stimulare concretă a muncii. („Zafra” de pildă, adică, bătălia zahărului, se reducea, de fapt, la recoltarea trestiei, care, fiind plantă perenă, vreme de peste 40 de ani n-avea nevoie de arături, însămânțări, prașile, întreținere etc. – totul era să fie… culeasă!) Rezultatul: traiul pe cartelă. Erau trei categorii de cartele: pentru alimente, pentru produse industriale, pentru îmbrăcăminte. Un cubanez avea dreptul, pe lună, la 2,7 kg. de orez, 1 kg. fasole, 2,7 kg. zahăr (de familie), 114 mililitri (!) de ulei, 400 gr. carne de pasăre, 1,8 kg. cartofi, 400 gr. biscuiți (de familie), 800 gr. paste făinoase, una chiflă de 50 grame pe zi, 3 cutii de chibrituri (de familie), ½ săpun de baie, 3 pachete de țigări, plus încă unul de țigări „suave”, 1 litru de lapte la două zile pentru copiii până la 7 ani. Asta, teoretic. Practic, luai ce se (mai) găsea. Posesorii cartelei erau programați alfabetic, în câte o zi a lunii, când puteau să afle articolul jinduit, sau nu. Adesea, nu. În cazul cartelelor pentru produse industriale, structurate pe grupuri de articole (un bec, sau o clanță, sau 50 de cuie, sau un foraiber, sau, o șurubelniță – atenție, sau, nu și) când îți venea rândul alfabetic, te procopseai cu ce se-ntâmpla. Nu erau becuri, luai clanță. Stabilit de-o viață în Cuba, plasticianul român Sandu Darie, figură pitorească și bine cunoscută în lumea artelor, era autorul unor apreciate „sculpturi cinetice”, care aveau piese în mișcare, acompaniate de sugestive jocuri de lumini. Cum nu găsise, de ani buni, becuri pentru fiecare „sculptură”, când mi-a prezentat colecția a trebuit să aștept deșurubarea unicei surse și re-înșurubarea la piesa următoare… Acum, America redescoperă Cuba. Mai bine mai târziu…