Fantoma

Să scrii un roman nu e un lucru ușor. Presupune un efort intelectual intens. Presupune să te transpui în imaginile pe care le creezi. Presupune o muncă de documentare. Și, așa cum știe toată lumea, presupune multă inspirație. Oricâtă imaginație ai avea nu poți face nimic fără starea specială în care viziunile tale prind glas. În cazul nostru, cuvinte.
Din păcate sau din fericire, inspirația nu vine la comandă. Trebuie indusă. Mai întâi simți și apoi scrii. Un scriitor complet este acela care poate să se transpună în pielea fiecărui personaj, păstrându-și totuși viziunea de ansamblu. La fiecare roman am făcut experiențe. M-am pus în viața reală în situații cât mai asemănătoare cu cele descrise. Sigur că și în cazul de față am încercat.
Lucrez la un nou volum. O poveste plină de suspans, fenomene stranii, percepții extrasenzoriale și, așa cum era de așteptat, fantome. Într-o astfel de lucrare găsiți case bântuite, nopți pline de groază, paranormal. Nu, nu. Nu eu par anormal în vremurile astea.
Bat orașul în căutarea unui loc care să îmi inducă senzațiile din carte. Sunt foarte atent la ceea ce se vorbește în jurul meu, poate aud ceva folositor. Cum nu am avut succes, m-am orientat spre anunțurile de vânzări. Acolo în mod sigur puteam avea mai multe șanse. Găsesc un astfel de anunț. O casă în afara orașului. Nelocuită. Plin de speranță, sun. Proprietarul îmi spune toate detaliile. La final însă îi scapă ceva ce a turnat nectar în urechile mele.
– Știți, acolo se petrec tot felul de lucruri. Seara se aud zgomote ciudate.
– Sunteți sigur? fac eu, încercând să-mi maschez bucuria.
– Din moment ce mi-ați spus ce aveți de gând, pot să vă mărturisesc asta, îmi spune el în șoaptă.
Stabilim detaliile. Îmi dă cheia. Promit că în scurtă vreme i-o voi înapoia. După ce mă voi transpune în pielea eroului meu. Surescitarea mea nu are margini. Abia aștept să se întunece. Ahhh! Ce experiență voi avea. Ce senzații. Inspirație pură. Adrenalină. Îmi trăiesc viața ca victimă a cuvintelor scrise. Fac orice pentru ele.
E întuneric. Mâinile îmi tremură pe volan. Ignor cu desăvârșire noianul de becuri din bord. Parcă și mașina merge mai bine. E în acord cu starea mea de spirit. Nu mai face obișnuitele mofturi când are de urcat dealuri. Am intrat deja în transă. Ajung. Parchez în fața porții. N-am răbdare să o descui. Sar gardul. N-am buletinul la mine, așa că nu am la ce mă uita atunci când aterizez pe partea cealaltă și simt un junghi în gambă. Rapidă inspecție a atletului. Doar nu o să mă las învins de o entorsă de gradul doi.
Șchiopătând un pic mă îndrept către casă. Sincer să fiu, arată tare sinistru în întunericul ăsta ca smoala. Văd ușa. Scot cheia și intru. Liniște. Nicio rază de lumină. Iluminatul public nu a ajuns până aici, iar luna s-a ascuns, complice parcă. Sunt în elementul meu. Fac câțiva pași. Așa cum am fost informat, casa are o scară interioară ce duce la etaj. Eroul meu a avut întâlnirea cu fantoma pe aceste scări. Închid ochii. Mă las invadat de atmosferă. Mintea mea înregistrează tot. Senzație de frig. De sfârșeală. Aud sau doar mi se pare un zgomot. Sigur e fantoma. Inima îmi bate nebunește. Toate simțurile îmi sunt în alertă. Scările mă atrag ca un magnet. Același zgomot. Din ce în ce mai aproape. Merg spre el.
Tremur din tot corpul. Asta simte eroul meu. În cap îmi vin capitole întregi. Am starea. Am inspirația. Mi-e de ajuns. Dau să aprind lumina, însă casa asta încă nu e conectată la curent. Nu am ce face. Trebuie să mă întâlnesc cu oricine sau orice produce zgomotul ăsta ciudat. Urc scările. Ajung la etaj. Sunt încordat ca un arc. Nu disting ceva prin bezna asta. Aprind telefonul și îngheț. Doi ochi strălucitori mă privesc atent. Am clacat. Mă întorc și fug pe scări. Mă împiedic. Nu-i nimic. Așa le cobor mai repede.
Mă rostogolesc și ajung jos. Întins pe spate. Aprind din nou telefonul. Ochii sunt deasupra mea. Nu mai pot. Groaza pune stăpânire pe mine. Mi-au trebuit fantome. Acum le am din plin. Și vin după mine. Să mă târască în lumea tenebrelor. În lumea spiritelor fără liniște. Adrenalina mă face să mă ridic. Îmi dă aripi. Întocmai ca ale păsării care și-a făcut cuib la etaj.