Fantoma – Fragment din viitorul meu roman.

„- Nu există vreo explicație. O caut de ceva vreme, dar rațional nu îmi pot defini comportamentul din ziua aceea. Mi-am respectat programul obișnuit. Am închis localul la ora 23, ca de obicei. M-am urcat în mașină, ca de obicei. Am condus pe drumul pe care-l fac, cum altfel?, de obicei. Mă gândeam la facturile de a doua zi și la obligațiile de final de lună. Și m-am pomenit în fața gardului. Stând în lumina farurilor mașinii. Cum am ajuns acolo, habar nu am. Ce căutam? Iar nu știu. Simțeam doar o nevoie dureroasă de a intra. Crede-mă, era ceva fizic. Simțeam că îmi explodează capul dacă nu intru. Când eram copil îmi plăcea foarte mult să sar garduri. Aveam chiar o tehnică foarte bine pusă la punct. Și cum unele lucruri nu se uită vreodată, am fost înăuntrul proprietății în câteva secunde. Lacul era întunecat. Niciun zgomot în jurul lui. Doar o senzație ciudată. Nu știu. Mi-a venit în minte că plouă cu picături de noapte. Ploaia care nu face zgomot. M-am uitat în spate. Aveam un sentiment acut că sunt urmărit. Că mai era cineva cu mine. Cineva care mă încuraja. Care mă împingea către ochiul de apă neagră. Am sesizat că farurile s-au stins. Motorul mașinii s-a oprit. Nu-mi păsa. Mergeam hotărât spre lac.
Glasul îi tremură. Ca și mâinile. Pe frunte i-a apărut o cută. Privirea i-a devenit fixă. Trece prin mine. Apucă pachetul meu de țigări și își aprinde una. Nici nu respir. Îl urmăresc fascinat.
– M-am oprit doar când apa mi-a ajuns la piept. Și nu printr-o voință proprie. Razele lunii au făcut-o. Mi-au venit în minte doar două cuvinte. Însângerată, luna. Ca povestirea. O știi?
Dau din cap. Sigur că o știu. E una dintre cele mai bune lucrări din SF-ul românesc.
– Am ridicat privirea spre ea. Corpul îmi era amorțit. Liniștea era absolută. Ca într-un cavou. Al meu. Pașii mi-au luat-o din nou spre abis. Înainte de a-mi acoperi ochii am văzut în mijlocul lacului o umbră. Semăna cu o femeie care ținea în brațe un copil. Se uita fix la mine. Lumina rece a lunii sfâșia în ea. Am văzut doar doi ochi negri. Reci. Sticloși. Morți. Apoi o gură căscată într-un rânjet hidos. Venea spre mine. Halucinația asta a mers mai departe. Umbra se apropia. Ochii îi erau parcă din ce în ce mai mari. Crede-mă că eram fascinat. Nu-mi doream decât să fiu îmbrățișat de creatura asta. Atât de mult încât am uitat până să și respir. M-a anihilat complet. Doar vino și ia-mă în întunericul putreziciunii tale. Gânduri ca o pastă. Și frig. Frig plăcut. O mare parte din mine voia să se integreze în veșnicie. Atât simțeam. Că moartea e ceva dulce și, la naiba!, necesar chiar în clipa aceea. Ochii ei ciudați mă fixau, încurajându-mă. Am făcut un pas. Încă unul. Și încă unul. Apa mi-a trecut de frunte. Ochii i-am ținut deschiși. Voiam să văd tot. Să îmi văd dorința îndeplinită.
Obișnuit cum sunt cu tot felul de ciudățenii, am așteptat calm să continue. Faptul că îl aveam în față îmi spunea clar că sfârșitul nu a fost să-i fie în lacul ăla. Abia acum am înțeles că sub toată viața lui ordonată se află o agonie zilnică. Gândurile astea îl apasă în fiecare clipă. Ca și imaginile. Ca și ceea ce și-a dorit să facă în momentele alea. Se simte vinovat.
– Am deschis gura și am inspirat, așteptând ca apa să îmi inunde plămânii. Eram sclavul ochilor. Nimic altceva nu mai conta. Am simțit două mâini puternice care mă trăgeau de cap în sus. Spre aer. Am leșinat. M-am trezit întins pe o pătură. Deasupra mea, cerul înstelat. Fără legea morală care ar fi trebuit să fie în mine.
Zâmbesc. Ștefan e un om citit. Și, așa cum se întâmplă mereu, genul ăsta de oameni au cei mai mari demoni. Unii chiar îi preiau pe ai altora și-i duc toată viața.
– Am privit în jur derutat. Cu ceva timp în urmă nu voiam decât să mă sinucid. Acum voiam să văd cine m-a împiedicat.
– Salvat, Ștefan, salvat. Nu împiedicat.
Mă privește gânditor.
– Ai dreptate, spune într-un final. Salvat. Era un bărbat. Îmbrăcat într-un pardesiu lung. Negru. Își purta părul lung pieptănat pe spate. Avea o frunte înaltă. Sub ea, doi ochi incredibili de expresivi. O bărbie pătrată, puternică. Întreaga lui ființă emana forță. Stătea sprijinit de capota mașinii mele și fuma, uitându-se atent la mine. Pe inelarul mâinii drepte purta un inel de aur, care scânteia atât de frumos în razele lunii. S-a apropiat. «Știu ce a fost în mintea ta. Știu ce e aici. Sunt forțe care pot strivi pe oricine. Forțe care pot desface ființe de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Numele meu este Robert. Nu îți sunt înger păzitor. Doar că azi ai avut noroc. Aveam preocupări comune prin locul ăsta. Amândoi am vrut să vedem cu ochii noștri. Tu ai fost chemat pentru că ai văzut unele lucruri. Eu am fost trimis pentru a confirma unora aceste lucruri. Sunt sigur că misiunea mea a fost îndeplinită. Tocmai faptul că te-am scos din ghearele Ei îmi confirmă asta. Uite un sfat. Nu mai veni vreodată pe aici.» S-a întors apoi și a plecat. Înainte de asta mi-a lăsat inelul lui.
Nu m-am așteptat la așa o situație. Cine o fi tipul ăsta misterios care pare că știe atât multe?
– Te rog să mă ierți câteva minute. Am inelul în biroul meu. Îl aduc imediat.
Se ridică. O fac și eu. Ies din nou pe balcon în aerul tare al nopții și privesc spre oraș. Apoi mă întorc în cameră. Ștefan ajunge în același timp cu mine. Îmi întinde o cutie.
– Te rog să te uiți. Au fost zile când l-am purtat clipă de clipă. Să nu mai fiu tentat să mai merg vreodată acolo. Are un efect liniștitor. Parcă îți golește mintea de orice tendințe negative. Autodistructive mai degrabă, aș spune.
O deschid. Inelul e extraordinar de frumos. Îți fură ochii. E lucrat foarte atent. Îmi atrage atenția imediat simbolul templierilor. Doi cavaleri călărind același cal. Simbolul sărăciei. Zâmbesc. Simbolul sărăciei pe aur. Ori cineva are un simț erudit al umorului, ori ceea ce reprezintă imaginea asta nu are de-a face cu sărăcia. Și n-a avut vreodată.”