Fantasme

Tustrei jucam șah în vechea redacție a revistei „Cronica”. Abia ieșiserăm („ieșisem”, cum ar suna gramatica dlui Băsescu) în lumea literelor și credeam că tot ce zboară se mănâncă. Conform preceptelor șahului (”perceptelor” – cum a zis dl Băsescu în Parlament), cea mai bună apărare este atacul, așa că, mutând cu osârdie „lemnele ratării”, tot împingeam și unul, și celălalt, haita de pioni, ajungând la blocarea tablei și la remiză. Publicaserăm („publicasem” – cum zic necunoscătorii regulii acordului) cărticele de debut groase cât o foaie de plăcintă și cutezam nerozia de a bănui că literatura română începe odată cu noi. Parcă văd scena și acum, după 40 de ani – unul dintre combatanți, poet în toate cele, sătul de atâtea partide isprăvite în coadă de pește, a dărâmat piesele, exclamând cu iluminare de prooroc: „Irosim timpul aiurea, când unul dintre noi poate lua premiul Nobel!” Moment de stupoare. Am întors-o pe glumă, drept pentru care ne-am ales cu un amenințător citat din Nietzche: „Onoarea voastră nu ține de unde veniți, ci încotro mergeți!”
Sigur că-i de-a dreptul sublim să-ți propui țeluri mărețe – mai ales pentru noi, copii ai unor învățători de țară – dar ditamai Nobelul părea cam multișor. La început hâtru, apoi solemn și serios (juca teatru?) confratele nostru cel avântat și-a format, pare-se, o reală obsesie și, când îl întrebai ce mai face, primeai răspuns „Aștept telefonul de la Ambasada Suediei.” Găsise prin nu-ș ce gazete amănuntele ceremoniei de la Stockholm și, astfel, știa protocolul pe de rost. Nu era foarte sigur că i se va permite să se prezinte în costum național, dar discursul (în franceză) l-a dat la tradus și-l învățase la milimetru. Nu era chef la care să nu-l turuie cu aplomb, cu efect, dar și – ziceam noi – cu autoironie subînțeleasă.
În ultima vreme, ne anunțase (nu se știe de ce, în această ordine de idei) că, mai spre toamnă, are de gând să-și schimbe religia. Că, pentru a accede la un Nobel, ar fi mai bine… să fie altfel. Pe toate le tratam drept glume, inclusiv intrarea deplină în rol: învățase ca pe apă conexiunile TAROM-ului (pe atunci, la Stockholm se putea ajunge numai via Budapesta-Praga-Amsterdam) și ne punea să facem liste cuprinzând cadourile ce urma să ni le aducă la întoarcerea victorioasă din Suedia. Peste ani, a făcut prozeliți: etern tânărul prozator B. (trecut binișor de 55) solicita în stânga și (mai ales) în dreapta recomandări pentru juriul Premiului Nobel. Excedat de insistențe, magistrul Mihai Ursachi i-a și scris una, evident, în dodii. Postată cu grăbire pe internet, poate fi citită și azi!
Amândoi candidații autopropuși hodinesc, bieții, la loc cu verdeață, în paza Domnului. Poetul, refugiat în fantasme și scârbit de mersul lumii acesteia, a fost lăsat iluzia baltă („Să nu mai crezi, să speri, să nu mai vrei!”) deși, până la urmă, obținuse o nominalizare la premiile Salonului Literar Dragosloveni. Cu prilejul unei editări postume, i-am răscolit vechile hârtii și-am dat peste o listă conținând 32 de nume, ordonate pe căprării: colegi de facultate, foști colegi în redacția X, foști colegi în redacția Y, notabilități locale, invitați de la București. Tabelul poartă titlul „Agapa Nobel” și constat cu emoție că mi-a făcut onoarea includerii pe listă. Nu poate fi vorba despre altceva decât de petrecania ce-și propunea s-o ofere amicilor după obținerea hiper-onorantului trofeu mondial. Dacă mă uit bine, aflu printre prezumtivii oaspeți nu numai amici de-ai poetului, ci și câțiva dușmani încrâncenați. Ca să crape de ciudă, probabil.
Mare și necuprinsă-i grădina lui Dumnezeu!