Fântâna Tinereții

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătușează-ți fantezia”, organizat de Clubul de Inițiativă Literară (CIL), în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Științifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava) și Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.
Premiul II a fost câștigat de Cezar Humeniuc, 17 ani, elev la Colegiul Tehnic „Mihai Băcescu” Fălticeni.
Un sunet puternic îl făcu să tresară, scăpând ceașca de cafea din mâna. „Nu iar!”, gândi după ce recunoscu împușcătura. Înaintând încet spre fereastră, lumina unui felinar i-a confirmat bănuielile. O femeie zăcea întinsă pe stradă. O baltă întunecată se mărea încet în jurul ei. Doi bărbați, îmbrăcați cu paltoane negre, care târau după ei un băiețel, s-au apropiat în grabă. Priveliștea îl copleși, cu toate că văzuse același scenariu de mai multe ori decât îndrăznea să își amintească. Scârțâitul ușii îl făcu să se întoarcă.
Ce se întâmplă, Sergiu? Ce a fost zgomotul acesta?
În ușă stătea cea mai frumoasă persoană pe care a văzut-o vreodată. Prezența ei îl făcu să uite pentru o clipă ororile de afară. Avea înfățișarea unei fete de 30 de ani, dar știa că era mult mai bătrână, cu toate că nu îndrăznise niciodată s-o întrebe vârsta adevărată. Părul brunet îi amintea de basmele mamei, pe timpul când lucrurile erau normale. Câteodată se pierdea în ochii ei verzui, doar atât cât să poată îndura acea lume oribilă în continuare. O iubea cu toată ființa lui, iar ea îl iubea la fel de mult. În acea dimineață, Carmen purta o bluză albastră cu dungi albe și o fustă lungă, neagră.
Se întâmplă iar. Te rog, nu te uita.
Un țipăt subțire se auzi de afară. Apoi o liniște de mormânt a cuprins lumea. Sergiu îl putea vedea pe unul dintre cei doi bărbați mișcându-și gura, dar nu putea percepe nici un sunet. Cu un pistol îndreptat spre băiețel, bărbatul apăsă trăgaciul. Sergiu căzu în genunchi, lăsând o lacrimă să îi curgă pe obraz. Liniștea îl omora. Brațele lui Carmen îl cuprinseră strâns.
Nu mai suport!, spuse el. Totul se termină azi! Viața oamenilor nu mai are nici o valoare în această lume blestemată.
Se ridică în picioare și își șterse obrajii.
– Astăzi împlinesc 83 de ani și nu arăt mai bătrân decât tine. E doar vina lui și nu-l voi ierta niciodată pentru asta. Arfi trebuit să fiu mort demult, la fel ca jumătate din cei în viață acum. Victor va muri în această seară împreună cu „sfătuitorii” săi. Toți cei care au creat rețeta imortalității vor fi la petrecere, iar eu nu voi pierde ocazia, fii sigură de asta.
Fața lui Carmen se întunecă. Știa că „sfătuitorii” la care se referea erau liderii mafiei și ai yakuzei, cei care au controlul asupra bărbaților în paltoane negre. Odată cu venirea lui Victor la putere acești oameni au ieșit în afara legii.
– El e tatăl tău. Ai spus că-l vom cruța, spuse Carmen în timp ce strângea cioburile de pe jos. Avem nevoie de o față publică pentru a dobândi încrederea oamenilor.
– Tatăl meu a murit cu mult timp în urmă. „În seara în care a venit acasă și a testat vaccinul pe pielea mea”, gândi el.
În acel moment, Carmen realiză că nu îl poate face să se răzgândească. Furia, tristețea, frica, dar și curajul – toate se regăseau în vorbele lui. Sergiu se așeză înapoi în genunchi și o ajută pe Carmen să termine de strâns cioburile.
Du-te și pregătește-te, începu Carmen după ce ridică și ultimul ciob. Ți-am lăsat costumul pe pat.
După ce îmbrăcă cel mai bun costum pe care îl avea, Sergiu verifică buzunarele și găsi o fotografie veche cu Carmen. Se uită la data de pe spatele: 21 august 1997. „Prima noastră fotografie împreuna”, gândi în timp ce un zâmbet i se strecură pe față. „Această seară ți-o dedic ție”, își spuse ascunzând fotografia în buzunarul din dreapta de la piept.
Pe biroul de lângă pat era o servietă neagră cu mâner gri. Sergiu o ridică, controlă conținutul cu atenție și ieși din cameră. Lungimea holului, cu toate că nu era mai mare de 5-6 metri, i-a dat timp ca orice urmă de afecțiune pentru Victor, cel căruia îi spunea „tată”, să dispară. Își aminti de acea seară, când nu avea mai mult de 13 ani. Victor a venit acasă beat, după ce testarea vaccinului pe oameni a fost respinsă. „Puteam salva lumea cu asta!”, striga Victor, ținând o seringă într-o mână și o sticlă de tărie în alta. Simțea și acum mirosul acru de băutură răspândit în toată camera, când îl prinse de braț. „Va fi ca o înțepătură de albină”, au fost ultimele cuvinte pe care și le amintea. Apoi s-a trezit pe patul unui spital.
„Azi ne vom primi răzbunarea! Nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care au avut de suferit după acea zi. Milioanele de oameni care au murit din cauza ta și milioanele care au trăit fără voia lor. Pedeapsa va fi moartea ta și a tuturor celor care te-au susținut”.
Carmen, ne vedem mâine. Urează-mi succes.
Ieșind din camera de zi în fugă, Carmen îl cuprinse pe Sergiu în brațe și îl sărută prelung. Viața, moartea, timpul, omenirea, toate dispăruseră pentru o secundă lăsând în urmă doar iubirea. Sergiu s-a desprins ușor din îmbrățișare, s-a întors și a apăsat hotărât clanța ușii.
Aerul rece l-a izbit în față. Știa că ar putea fi ultima dată când o vede pe Carmen, dar încerca să nu se gândească la asta. În stradă, nu s-a putut uita la cele două corpuri din mijlocul trotuarului și a pornit în direcția opusă, spre stația de tramvai. Putea vedea la geamurile celorlalte blocuri ochi judecători urmărindu-l. Foarte puțini își permiteau să iasă din case înainte de alarma dimineții. Cei care o făceau erau fie oameni importanți, fie oameni obișnuiți care sfârșeau precum mama și copilul din stradă. Ca fiu al conducătorului, Sergiu avea mai multe drepturi în comparație cu restul. „Nu am cerut asta!”, ar fi dorit să le spună, dar avea o misiune și nu putea lăsa nimic să îl încetinească.
Soarele se ridica peste orașul în aparență adormit. Razele sale încă mai puteau străbate covorul de fum de deasupra. Plantele nu mai creșteau demult în oraș, așa că parcurile deveniseră singurele locuri mai triste decât stațiile de tramvai cu postamente cenușii. Ziua, pe cele câteva bănci se așezau bătrâni care își așteptau resemnați moartea și oamenii aflați în sărăcie, care nu își permiteau nici o formă de vaccin. Noaptea nimic viu nu mișca. La un moment dat, Sergiu observă că un bătrân era bătut de doi bărbați în paltoane. Știa că nu se putea implica, cu toate că fiecare moleculă din corpul său îl îndemna să îi sară în ajutor victimei gârbovite sub ploaia de lovituri. „Servieta trebuie protejată”, își spunea. „De mâine totul va fi diferit”, își făgăduise Sergiu, cu dinții încleștați. Auzi ce-i spuneau bătrânului, printre lovituri: „… cum ai pus tu mâna pe frumusețea asta?” „Fântâna Tinereții se vinde cu sume uriașe, ce-ar fi s-o confiscăm?”, spuse unul din ei, după care scoase din buzunarul bătrânului o bucată de hârtie. Sergiu își aminti: Fântâna Tinereții era primul nume pentru vaccin. Se afla pe prima serie de afișe, scoase în urmă cu 70 de ani. Victor știa atunci că era un risc uriaș ca vaccinul să ucidă și totuși nu a ezitat să-l folosească pe propriul său fiu. Sergiu își reaminti scopul pentru care a ieșit în această dimineață din casă și își continuă drumul.
Tramvaiul era unicul mijloc de transport legal pentru oamenii obișnuiți. Erau trei linii: industrială, cea mai populată dintre toate, linia rezidențială, folosită de cei care erau destul de norocoși să aibă o locuință și cea de-a treia linie, fără un nume oficial, căreia i se spunea Linia Paradisului. Singurul mod prin care se putea călători cu Paradisul era cu card de acces. Sergiu se așeză pe o bancă după ce trecuse cardul prin dispozitivul de scanare și așteptă.
Alarma dimineții începuse. Un țiuit prelung urmat de obișnuitul „Bună dimineața! Stimați călători, aveți acum permisiunea de a vă părăsi reședințele. Vă dorim o zi minunată!” recitat de o voce robotică masculină. La finalul acestui mesaj strada se umplu de oameni, majoritatea îndreptându-se spre stație. Sergiu putea vedea zonele de așteptare pentru celelalte linii. Vedea cât de mare era înghesuiala acolo, iar în apropierea lui, pustiu. Două tramvaie imense sosiră, unul pentru linia industrială, iar altul pentru cea rezidențială. Stația se goli. O oră mai târziu înțelese de ce se numea Linia Paradisului. Cel mai curat vehicul pe care îl văzu vreodată se apropia în viteză de stație. Un tramvai galben-auriu, cu interior alb opri. Când ușile se deschiseră, aceeași voce din megafon spuse: „Sergiu Andone, te rog pășește în tramvai.” Urcă și ușile se închid. „Începe procesul de curățare a aerului. Nu te mișca”, se auzi dintr-un difuzor. Un val puternic de curent îl lovi pe Sergiu în moalele capului și simți aerul pur intrându-i în plămâni.
Câteva minute mai târziu tramvaiul ajunse la destinația finală. Era pentru prima dată când Sergiu vizita această parte a orașului, nu pentru că nu putea să o facă și înainte, ci pentru că nu îi plăcea să vină aici. Auzise povești despre cum trăiesc oamenii bogați în această zonă. Lângă stația de tramvai se afla o parcare. Trecuseră cinci ani de când Sergiu nu mai văzuse o mașină. Cerul era atât de curat, încât soarele aproape îl orbea. Observă că nu era nici un bloc prin preajmă. Doar case uriașe, cu câte o curte mică în față, plină de copaci și flori. Acestea îi aminteau lui Sergiu de timpul pe care îl petrecea în parc alături de prietenii săi când era mic. „Voi aduce lumea la modul în care era înainte. Tot orașul va arăta așa”, gândi el. La capătul străzii se putea zări o clădire mai mare decât toate celelalte. Înconjurată de un gard de piatră înalt și protejată de vreo douăzeci de gărzi nemișcate la baza zidului. „REȘEDINȚA PRIVATĂ A DOMNULUI VICTOR ANDONE, CONDUCĂTORUL ȘI SALVATORUL ACESTEI ȚĂRI”, scria pe placa de pe zid. „Salvator!”, pufni disprețuitor și grăbi pasul spre clădire.
– Sunt Sergiu Andone, fiul domnului Victor Andone, zise în timp ce îi înmână legitimația unui ofițer. Am venit pentru petrecere.
Garda aruncă o privire scurtă pe legitimație, apoi se uită lung la Sergiu.
– Lăsați-l să treacă.
Poarta se deschise, iar Sergiu intră în curte. Numărul gărzilor din interior era de trei ori mai mare, toți înarmați. Ușile clădirii se deschiseră, iar în spatele lor, Victor. Arăta la fel ca atunci când Sergiu era mic. Înalt, blond, cu ochii albaștri. Nu-i dădeai mai mult de 45 de ani. Era îmbrăcat într-un pulover simplu, alb și o pereche de pantaloni gri. Papionul purpuriu de la gât întregea nota de eleganță și distincție care mai degrabă erau date de chipul său decât de haine.
– Sergiu! Au trecut atâția ani! Ți-ai băgat în sfârșit mințile în cap și ai venit să mi te alături? Te așteptam…, spuse Victor cu un glas calm și sigur.
– Nu, tată. Am venit să-ți aduc ceva, ceva ce ai pierdut demult, zise în timp ce încerca să-și controleze tremurul corpului.
– Ce anume?
Nu mai rezista. Așeză servieta pe băncuța din fier forjat de lângă el, o deschise cu grijă și scoase dintr-un compartiment ascuns, cu mișcări ce îi părură de o lentoare aproape imposibilă, un pistolet artizanal, nedetectabil.
– Dreptate! Și, odată cu acest strigăt care se pierdu printre acordurile valsului care răsuna prin ferestrele larg deschise, sentimente care prindeau contur încet-încet se eliberau de ființa lui Sergiu.
Îndreptă arma spre Victor și, aproape concomitent cu apăsarea trăgaciului, simți o durere ascuțită, profundă în spate. Lumea se întunecă. Începu să se clatine, însă înainte de colaps o văzu pe Carmen, în depărtare, într-o grădină, ținând în brațe un copil abia născut. Impactul cu pământul nu mai conta. Un zâmbet îi rămase întipărit pe față.