Peste câteva zile, Fănică împlinește 80 de ani. Nu prea se potrivește unui octogenar prenumele de alint Fănică, dar lui Ștefan Oprea n-ai cum altfel să-i spui. Mai întâi, fiindcă acest „Fănică” s-a încetățenit de cine știe când, în deplin acord cu structura personajului: comportament simplu, degajat, amical și direct, lipsit de morgă și farafastâcuri, un tonus afișând mereu dinamism, optimism și încredere, o ținută tinerească de invidiat. Când mergeam la vânătoare prin glodoasele arături moldave, el ajungea totdeauna primul pe coama dealului, noi, cei mai tinerei, abia prinzându-l din urmă. Așa a rămas, pare neschimbat, deși bănuim că, pe dinăuntru”, îl macină marea tristețe a unei despărțiri definitive.
Criticul de teatru și cinema, profesorul de la Academia de Arte, dramaturgul Ștefan Oprea a fost încununat anul acesta cu o distincție de prestigiu, întâia oară acordată unui ieșean: Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Chiar era momentul unei asemenea recunoașteri naționale, Fănică fiind unul dintre cei mai serioși, pricepuți și harnici critici de teatru, totdeauna prezent la manifestările marcante de gen, oriunde s-ar produce evenimentul, opiniile sunt cumpănite și argumentate, judecățile de valoare greu de contestat. La a 80-a aniversare, discipolii i-au pregătit o frumoasă surpriză. Fosta lui studentă la Teatrologie Alina Ilașcu-Paraschiv semnează volumul omagial „Ștefan Oprea față și profil în 80 de fărâme”: în cele peste 400 de pagini ale cărții sunt înmănunchiate 80 de fragmente critice, interviuri, consemnări, mărturisiri, semnate de nume prestigioase și grupate în capitolele Profiluri, Interviuri, Dramaturgul, Spectacole, Criticul de teatru, Criticul de film, Alte cărți. Abia așa îți dai seama cât de mult s-a scris despre Fănică și, mai ales, câtă roadă a adunat într-o trudă de-o viață.
Cartea se încheie cu secțiunea „Album”, care grupează imagini în care apare mereu înconjurat de prieteni, semn că prețuiește amiciția, conclavul cu inerente înfruntări de idei, solidaritatea de breaslă – manifestată, între altele, și de angajarea sa voluntară în proiectul resuscitării unei publicații de reală însemnătate cândva pentru destinele literaților moldoveni: „Cronica veche – o revistă nouă”.
În tinerețea noastră adesea zăbăucă, am tot colindat împreună cotloanele și coclaurile, cu pușca-pretext în spinare, însuflețiți de-un etern dor de ducă spre zări tăinuite. Câteva fotografii din carte depun mărturie și-s realmente înduioșătoare prin irepetabilul absolut bănuit în fiece imagine. Este locul să amintesc o astfel de aventură ce putea să se isprăvească rău, chiar… rău de tot.
În urmă cu vreo 40 de ani, mă aflam împreună cu el într-o barcă amărâtă, cârpită și peticită, undeva, în Deltă. Ne rătăciserăm și am ajuns unde nu se cuvenea, adică pe canalul Sulina, în calea marilor vapoare care, la fiecare întâlnire, zgâlțâiau amarnic bărcuța ce trosnea din toate încheieturile. Cum Fănică înota cu… parcimonie, și-a făcut rugăciunea, mai ales că se apropia duduind o matahală de remorcher mai înalt decât sălciile de pe mal, negru, urât și amenințător. La provă, se putea citi de acum numele vasului: Ițcani. Eu am copilărit în localitatea suceveană Ițcani. Până la urmă, cum-necum, am izbutit să scăpăm, nu fără mari emoții, din clinciul cu remorcherul. Iar Fănică a răsuflat ușurat: „Măcar știu că pe mine n-o să mă înece niciodată remorcherul Coarnele Caprei” (el se trage din Coarnele Caprei, comună care încă nu și-a împrumutat numele vreunui bastiment al marinei fluviale române…).
De la acea aventură pe Dunăre, mi-a vorbit tot mai mult despre Coarnele Caprei, și am înțeles, încet-încet, că nu-i deloc un sat oarecare, ci un soi de Macondo moldovenesc, populat cu personaje descinse și din Márquez, și din Creangă… Fănică își poartă și acum satul în suflet și de câte ori vorbește despre Coarnele Caprei, îi lucește o anume lumină în priviri. Nu știu alții cum sunt și cum rezonează la clopotele mondializării, dar Fănică refuză programatic să dea uitării lumea lumilor lui…
