Familia tradițională și provocările moderne

Partea I
de Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
”Femeile raționează, comunică și acționează ca femeile, iar bărbații – ca bărbații și o femeie bărbată este tot atât de dezagreabilă ca și un bărbat efeminizat” – Golda Meir
Familia rămâne una din marile realități existențiale ale societății omenești înscrise în firescul vieții, fără de care cu greu s-ar putea imagina o altă alcătuire socială care să-i împlinească atât de potrivit rostul. Indiferent cum am defini familia: fie utilizând definiția restrânsă; forma socială de bază întemeiată prin căsătorie, care constă în soț, soție și descendenții lor direcți, copiii, fie utilizând definiția mai largă; formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care unește pe soți și copiii acestora prin relații strânse de natură biologică, economică și spirituală, familia rămâne o necesitate biologică cerută de însăși natura umană.
Însăși tradiția și cultura populară are ca punct central familia. Drumul omului către împlinirea acestui rost în comunitatea din care face parte este consacrat prin obiceiuri și datini care fixează locul individului în comunitatea respectivă doar prin prisma familiei. Astfel, societățile patriarhale sancționau aspru bărbatul care nu era căsătorit până la 25 de ani etichetându-l, deloc onorabil, ca flăcău tomnatec, iar fetele necăsătorite până la 20 de ani erau considerate, de asemenea, fete bătrâne. Urmarea era marginalizarea lor ca incapabili să asigure progresul și dezvoltarea comunității din care făceau parte.
Mișcările de emancipare a femeii și familia
Există în zilele noastre tendința extrem de vizibilă și chiar tendențioasă de a ataca și pune la îndoială tot ceea ce istoria și experiența umană a demonstrat ca valoare în existența ei. Una din aceste valori este familia care recunoaște în evoluția ei modernă adevărate asalturi și diversiuni în încercarea de a-i diminua rolul și rostul. Primul atac vine din partea Mișcării Feministe care apare în timpul revoluției franceze în virtutea drepturilor fundamentale ale omului și egalității proclamate de aceasta. În acest context revoluționar scriitoarea franceză Olympe de Gouges publică în 1791 o carte întitulată ”Declaration de droits de la femme et de la citoyene” care cuprinde principalele revendicări ale sexului feminin. Aceste revendicări, în pas cu evoluția societății umane de atunci, vor prinde contur prin ”mișcarea sufragetelor” începută în SUA la începutul secolului al XIX-lea soldată cu obținerea dreptului de vot. Va continua de-a lungul secolului al XX-lea cu obținerea tuturor drepturilor civile și sociale în spiritul egalității cu bărbatul.
Mișcarea de emancipare a femeii, desigur justificată istoric, se va răsfrânge asupra relațiilor de familie, așa cum arăta Simone Beauvoir în cartea sa ”Al doilea sex” publicată în 1949. Autoarea va reuși să facă un adevărat bilanț al impactului social privind noua realitate. Dincolo de analiza tipologiei feminine (sub aspect biologic, sociologic și antropologic) și prezentarea femeii în diverse ipostaze (tânără fată, îndrăgostită, mamă, narcisistă, femeie mistică, prostituată), reușește ca prin adevărate studii de gen să deceleze trei tipologii feminine rezultate direct din mișcarea feministă; femeia agresivă (revendicativă, cu tendințe hegemonice în familie și societate), femeia izolată (carieristă, neagă așteptările bărbaților cerând să fie acceptată așa cum este) și femeia dependentă (sindromul cenușăreasa) care stă în spatele bărbatului, este manipulatoare, mimează neajutorarea creând un grad de codependență în viața de familie. Impactul acestor noi realități se va resimți în timp prin creșterea vârstei fetelor pentru căsătorie la peste 25 de ani, reducerea drastică a numărului de copii în familie, grijile domestice, ca și responsabilitatea creșterii și educației copilului împărțindu-se în mod egal între părinți.
Atacul la familie a fost unul indirect și privea la început doar actul căsătoriei. Plecând de la considerentul că acest act consfințește social, juridic și religios întemeierea familiei, feministele susține că unirea prin căsătorie este ”o metodă inventată de bărbat pentru a subjuga femeia și a o menține într-o condiție inferioară”. Din păcate, pornită ca o mișcare progresistă de emancipare a jumătate din populația globului, mișcarea feministă va avea efecte negative asupra familiei, indicatorilor demografici și educației copilului, ceea ce va genera în ultimele decenii un curent antifeminist chiar în sânul mișcării.
Al doilea val a fost generat de Revoluția Sexuală a anilor 60 ai secolului trecut, care ridica orice tabu legat de tot ceea ce privea intimitatea și demnitatea persoanei, încurajând un libertinaj comportamental ce contrasta flagrant cu bunele moravuri promovate de familie și tradiție. Semnalul va fi dat de scriitoarea franceză Dominique Simonnet printr-o carte publicată în 1956 sub titlul ”Cea mai frumoasă istorie a iubirii” Printre altele, această mișcare va pune capăt căsătoriilor aranjate, va încuraja libertatea de a alege partenerul de viață, ținuta vestimentară (uneori sumară și chiar provocatoare), promovează libertatea de limbaj (cu accente obscene chiar și în cultură) și lansează sărutul profund ca simbol al pasiunii, toate acestea sub deviza ”trăiește clipa la maxim” (în căutarea adrenalinei în termeni actuali), considerându-se că corpul și plăcerea sunt mai importante decât sentimental dragostei.
Se va trece astfel de la dragostea idilică la sexualitatea obligatorie, concept în care dragostea devine obscenă, căsătoria ridicolă, iar sexualitatea un act de purificare. Să mai adăugăm și faptul că adulterul nu va mai fi sancționat, avortul și contracepția în general vor deveni metode uzuale la libera alegere, iar violența în familie, a cărei victimă este de regulă femeia, va deveni o problemă socială. Ceea ce va reuși întrucâtva să tempereze elanul distructiv al revoluției sexuale va fi apariția și răspândirea extrem de rapidă a sindromului imunodeficienței câștigate (SIDA), o boală extrem de gravă cu transmisie sexuală și care în contextul libertinajului neîngrădit se răspândește extrem de rapid.
În sfârșit, ambele mișcări, chiar dacă și-au mai temperat elanul de început, au reușit să inducă un al treilea atac (al treilea val) pe care îl trăim astăzi, când diverse structuri minoritare, cu orientări sexuale curioase, reușesc să impună atitudini noi și chiar prevederi legislative care deturnează înțelesul, rostul și rolul consacrat, tradițional istoric al familiei.
În concluzie
1. Familia rămâne structura socială fundamentală care garantează perpetuarea vieții, speciei umane și valorilor ei.
2. valențele educativ-formatoare ale familiei sunt esențiale pentru generațiile care se succed.
3.Tentativele de subminare a familiei au fost sortite eșecului, pentru că ea reprezintă fundamentul biologic al existenței umane.
4. Modernizarea familiei sub aspectul vieții de familie poate suferi influențele timpului, nu și relațiile de familie, pentru că acestea din urmă țin de ereditate și filiație genetică.
5. Familia rămâne un reper existențial, o valoare umană și o garanție pentru neam și cultura lui.