Familia tradițională și provocările moderne

Partea II
Impactul asupra familiei a revoluției sexuale
Motivația principală în spatele cărora se ascund asalturile asupra familiei este tentativa declarată de emancipare a relației de cuplu și modernizarea ei în spiritul noilor realități ale lumii de astăzi. Rezultatul unei asemenea atitudini promovată de noul val a fost relativizarea rostului familiei, ca apoi, prin bagatelizarea relației de cuplu, să se demonteze mitul familiei, înlocuindu-l cu ipoteze teoretice sau construcții mentale de cele mai multe ori în contradicție flagrantă cu realitățile existențiale.
Interesant este faptul că cei care trudesc la asemenea enormitate sunt tocmai cei incapabili de a-și întemeia o familie, nu știu ce înseamnă a crește unul sau mai mulți copii, sau și mai trist, sunt incapabili să priceapă rostul vieții. Puțini au înțeles (sau înțeleg) că odată cu subminarea familiei se subminează de fapt fundamentul societății, care este în primul rând unul biologic în virtutea legilor vieții, legi care cer cu necesitate alcătuirea familiei în scopul creșterii și protejării copiilor, cu alte cuvinte generațiile care se succed. Pe această rațiune, existențială pentru ființa umană, se clădește cea de a doua, aceea de educație și formare a omului pentru viață la nivelul exigențelor sociale ale timpului pe care fiecare generație îl trăiește efectiv.
Toate aceste abordări țintesc familia, pentru că subminează eșafodul ei biologic și strâns legat de aceasta a fondului educativ care, prin orientările raționalist-intelectualiste, conduc în cele din urmă la răstălmăcirea rostului formativ al familiei. Dincolo de problemele cu adevărat importante ale umanității, cum sunt cele de ordin economic, social, ecologic și climatic, într-o lume amenințată de război, terorism, foamete și molime, apar aceste probleme artificiale izvorâte din niște teorii curioase care deturnează atenția de la adevărurile existențiale.
Asociate însă cu unele tendințe comportamentale aberante, aceste teorii încearcă să demonstreze că albul este negru, că tatăl poate fi și mamă, că relația de familie este mai puțin importantă decât viața de familie, că primii pași în socializarea individului au o valoare relativă și pot fi făcuți oriunde, sfârșind în adevărate elucubrații când susțin faptul că individul ar putea ajunge să-și comande mental orientarea și percepția propriei persoane ca realitate fizică, doar prin resorturile minții ce ar acționa asupra unei materii care, în concepția lor, nu ar avea nimic de a face cu dualitatea spirit materie ce definește din totdeauna ființa umană. Ca un răspuns la aceste tendințe moderniste și ”corecte politic” evocator mi se pare atitudinea exprimată public a fostului prim-ministru al statului Israel, Golda Meir, care în 1964 afirma: ”Femeile raționează, comunică și acționează ca femeile, bărbații – ca bărbații și este foarte bine așa, pentru că o femeie bărbată este tot atât de dezagreabilă ca și un bărbat efeminizat”.
Impactul asupra dezvoltării și formării ființei umane
Cei care lansează asemenea aberații sunt departe de a înțelege și a recunoaște rolul familiei în dezvoltarea individuală și a societății umane. Nu voi dezvolta acest subiect pentru că am făcut-o într-o suită de eseuri cu această temă, dar voi sublinia faptul că funcția educativ formatoare a individului, al cărei rol indirect este și preluarea și transmiterea tezaurului cultural (limbă, tradiție, obiceiuri, datini, credință), nu este mai puțin importantă, din perspectiva neamului, decât funcția economică sau chiar reproductivă de pildă.
Acest proces formativ – educativ din familie realizează de altfel acei primi pași în socializarea individului de care se vorbește atât de mult în educație. Pe lângă dezvoltarea în timp a mersului și abilităților praxice, a limbajului și facultăților intelectuale, a controlului sfincterelor și deprinderilor igienice, a funcțiilor cognitive și gândirii creative, acest proces are un impact major asupra moralității, credinței și valorilor estetice pe care și le însușește sau le împărtășește în familie generația care urmează. Pentru că fără morală, credință și cunoașterea trecutului societatea își riscă viitorul.
Toate aceste aspecte capătă contur și se definitivează la vârsta copilăriei (cei șapte ani de acasă), ultima etapă fiind și primul pas în ceea ce se numește socializarea extrafamilială când, prin frecventarea sistemului de învățământ preșcolar (larg răspândit astăzi), copilul se distanțează oarecum și pentru prima dată de proximitatea parentală. Din analiza sumară de mai sus reiese cu claritate că ambientul propice creșterii, dezvoltării și maturizării individului este familia, în primul rând cea nucleară (tatăl, mama și frații) apoi cea extinsă (bunici, mătuși, unchi, veri). Însăși știința sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai căror adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. Or, creșterea copiilor înseamnă și educarea lor în spiritul valorilor familiei.
Prin urmare familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om să trăiască și să se formeze ca entitate umană. Este mediul ideal pentru nașterea, creșterea și desăvârșirea ființei umane pentru că oferă siguranță, liniște, afecțiune și, cel mai important, modele de atitudine și comportament pe care copilul mic și le însușește prin imitație.
Iată de ce, de la cea mai fragedă vârstă copilul va căuta instinctiv sânul mamei, căldura brațelor ei, vocea ei caldă, zâmbetul ei blând și tot ceea ce instinctul matern poate să ofere progeniturii sale. Mama devine astfel pilonul principal în formarea și educația copilului (vezi ”familia din perspectiva educației”). Cel de al doilea pilon este fără îndoială tatăl, care va completa universul copilului prin atașamentul său, prin atitudinea sa protectoare și prin participarea sa activă la tot ce înseamnă dezvoltarea sa normală. Din această cooperare parentală, pe care copilul o percepe inițial instinctual, se va forma în mentalul copilului imaginea mamei cu afectivitatea, blândețea și dăruirea ei până la sacrificiu și imaginea tatălui care întruchipează pragmatism, hotărâre și siguranță.
Aceste imagini vor rămâne pururi în amintirea copilului pentru că sunt și primele modele care-i vor influența evoluția. Copilul va prelua treptat tot ceea ce caracterizează și particularizează familia, de la limbaj la gesturi, de la obiceiuri la atitudine, de la principii morale la comportament etc. Prin imitație inițial și prin repetiție sistematică mai apoi, se vor constitui în adevărate reflexe condiționate care vor întări deprinderile inițiale consacrându-le în viața individuală, încât afirmația că ”familia reprezintă matricea primordială a culturii omenești, și că aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului uman, că aici devine copilul un om mic din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaș mărunt” este cât se poate de reală.
Habitatul familial devine, pe măsură ce copilul se dezvoltă, o zonă de explorare permanentă, dar și o zonă de experiență în încercările copilului de a cunoaște lumea pe măsură ce și dezvoltarea sa motorie și cognitivă îi permite. Cu aproximație, la același rezultat se poate ajunge și în cazul familiei adoptive (surogat), care poate oferi un habitat asemănător, cu stimuli afectivi de aceiași calitate, cu excepția însă a originii biologice, care poate avea un impact emoțional negativ la momentul aflării adevărului. Că este așa, o arată și faptul că prin coabitare se poate ajunge chiar la o asemănare fizică între copilul adoptat și familia adoptivă, explicabilă prin stilul și modul comun de viață, care se poate extinde și în sfera psihoafectivă. Singura excepție ar fi aici temperamentul, care de regulă poartă amprenta ereditară.
În concluzie
1.Familia rămâne structura socială fundamentală care garantează perpetuarea vieții, speciei umane și valorilor ei.
2.Valențele educativ-formatoare ale familiei sunt esențiale pentru generațiile care se succed.
3.Tentativele de subminare a familiei au fost sortite eșecului, pentru că ea reprezintă fundamentul biologic al existenței umane.
4.Modernizarea familiei sub aspectul vieții de familie poate suferi influențele timpului, nu și relațiile de familie, pentru că acestea din urmă țin de ereditate și filiație genetică.
5.Familia rămâne un reper existențial, o valoare umană și o garanție pentru neam și cultura lui.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale