Familia – rol esențial în recuperarea și integrarea copilului cu dizabilități

Părinții copiilor cu dizabilități au multe dileme și întrebări la care, în cele mai multe cazuri, nu găsesc răspunsuri sau soluții. Una dintre acestea este: „De ce a trebuit să mi se întâmple tocmai mie așa ceva?” Unii părinți nu reușesc să se împace niciodată cu această situație. Ei nu admit această realitate, o resping, se luptă cu ea, uneori forțând unele explicații: „Copilul este deștept dar e distrat”, „Înțelege totul dar nu vorbește încă ” etc. Unii dintre aceștia amână chiar prezența la specialiști așteptând o minune. Alții trec în extrema cealaltă făcând din copil un caz medical cronic ducând până abandonarea în vreo instituție sanitară sau de protecție. Copilul meu este „handicapat”?
Dacă diagnosticul medical este definitivat și evidențiază o dizabilitate va apărea aproape obsesiv o întrebare dureroasă: „Copilul meu este handicapat”? (în literatura de specialitate termenul „handicapat” se înlocuiește cu cel de dizabilitate dar marea majoritate a populației îl folosește încă). Dacă răspunsul este da, are șanse de recuperare și normalizare? Va deveni el un om la fel ca toți ceilalți, va face școală, va avea o profesie, va avea o viață socială normală la maturitate? Iată alte întrebări la care părinții trebuie să găsească răspunsuri dar, mai ales, soluții.
Ce trebuie să facă părinții după ce se confirmă diagnosticul ? Câteva recomandări.
Dacă deficiența (senzorială, fizică, psihică, etc.) nu este severă atunci este recomandat a se evita îngrijorarea excesivă precum și informarea pripită, panicarea copilului;
Să înlăture gândurile negative, să nu dea afecțiunii copilului semnificații catastrofice, mistice, să nu se auto-învinovățească pentru dizabilitatea copilului (natura nu pedepsește pe nimeni!);
Să apeleze cu încredere la specialiști (medici, psihologi, logopezi, psihopedagogi), ca un act de normalitate și civilizație, nu ca o soluție disperată;
Să sfătuiască rudele, vecinii, educatorii să-l respecte și să-l trateze în mod normal pe copil;
Să nu se deprime și să nu plângă în fața copilului – copilul ar putea fi afectat și ar suferi mai mult de pe urma suferinței celorlalți decât a proprie deficiențe;
Să-l înscrie la grădiniță, în funcție de vârstă, la școală (indiferent de tipul sau nivelul dizabilității);
Să-l iubească, să-l protejeze și să-l ajute, dar fără excese.
Tratarea ca pe un copil normal dar și apelul la specialiști.
Rolul familiei este fundamental, atât în ceea ce privește recuperarea medical-psihologică cât și în ceea ce privește integrarea și educația pentru societate. Un copil poate fi abandonat într-un colț de pat, ajungând să se legene compulsiv sau, dimpotrivă, poate fi înscris la școală, dus la psiholog, logoped, medic, integrat social. Varianta a două oferă oportunitatea normalizării prin recuperare în timp ce prima condamnă copilul la izolare și nedezvoltare. Este foarte important și climatul moral, social din familie, calitatea relațiilor dintre părinți precum și condițiile materiale (spațiu, aerisire, prezența jucăriilor și facilităților de joc).
În concluzie: este recomandat ca părinții să-l trateze pe copilul cu dizabilități, în cadrul relației de comunicare și interacțiune cotidiană, ca pe orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituționale, sanitare și educaționale pentru a-l recupera și integra social.
Psiholog Corina Ciobanu,
Psiholog Petru Ștefăroi
(Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava)