Familia, copilul și intermedierea materno-parentală

Partea I
”În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”
Regis Loisel
Introducere: Nimic nu pare mai emoționant decât atunci când privești un cuplu format dintr-o mamã zâmbitoare și un copil fericit. Imagine încãrcatã de simboluri și emoție, de speranțã și puritate, de curaj și încredere pentru viitor. Imagine simbol, în primul rând pentru cã semnifică eternitatea vieții, apoi perenitatea ei în trecerea din generație în generație, purtând cu ea tot ceea ce a realizat omul mai trainic, atât material cât și spiritual.
Viața cere viațã, viața naște viațã, este eternul adevãr pe lângã care toate celelalte aspecte ale realitãții concrete nu sunt decât artificii, pe care omul și le creează și le însușește, nu rareori forțând natura, cu scopul de a-și îmbunãtãții continuu condiția sa existențialã. Ce ar fi însemnat lumea de ieri, ce ar însemna lumea de azi și ce ar putea însemna lumea de mâine? fãrã acest cuplu atât de frumos surprins în imaginea plasticã a fericirii imaginată de Rafael în „Fecioara cu Pruncul”, imagine simbol accedând în sfera metafizicului, sau imaginea suferinței supreme surprinsã de Michelangelo în Pieta, imagine dramaticã pe care umanitatea a cunoscut-o atât de des. Chipul mamei apare ca imagine întregitoare, absolut necesară ipostazelor în care copilul său, încă neîmplinit,se află în raport cu lumea înconjurătoare, păstrându-și astfel rostul ei din totdeauna, acela de intermediere pentru viața ce se perpetuează prin copii.
Ce înseamnã venirea unui copil pe lume? Este dacã vreți acea razã a soarelui de dimineațã aducãtoare de speranțã pentru o zi seninã și cu împliniri. Este acea adiere de primãvarã în curgerea neîntreruptã a anotimpurilor, în care natura reînvie la viațã în fiecare fibrã a ei, aducând cu ea acea undã de vigoare și putere atât de plină de speranțã și încredere. În fața acestui dat natural, un adevărat dar dumnezeiesc, nu este lipsit de importanțã sã coborâm puțin în sfera biologicului, ca de aici să purcedem în sfera socio-umanului și mai departe la realitãțile concrete ale timpurilor noastre.
Intermedierea maternă sub aspect biologic
Din punct de vedere biologic nașterea copilului este rezultatul instinctului de reproducere, poate cel mai puternic instinct pe care lumea viețuitoare îl are și cãruia i se subordoneazã, în viziunea lui Paulescu, întreaga fenomenologie vitalã, adicã funcțiile de nutriție și funcțiile de relație ale organismului. Acest instinct este secondat de un altul, cel puțin la fel de puternic, și anume instinctul matern, care determinã acea legãturã afectivã deosebit de puternicã între mamã și copil ce completeazã în plan psihologic legãtura biologicã realizatã prin așa-zisa intermediere maternã.
Intermedierea maternã este în primul rând un factor biologic absolut indispensabil dezvoltãrii ființei umane și în general a oricãrei ființe viețuitoare superioare. Ea începe odatã cu nidarea oului pe mucoasa uterinã maternă și se încheie odatã cu ablactarea (înțărcarea copilului de la sânul mamei). Este practic reproducerea vieții care se dezvoltă și ia forma caracteristică speciei umane, așa încât intermedierea maternã este modalitatea biologic efectivã în realizarea acestui deziderat fundamental privind viața și perenitatea ei.
În plan temporal intermedierea maternă cuprinde două perioade distincte ca rost și importanță; perioada de graviditate – în care copilul se maturează morfo-funcțional în organismal matern, și cea de alãptare în care copilul, desprins de organismul matern prin actul nașterii, continuă acest proces de maturare prin așa zisul cordon alb (simbolizat prin laptele matern), adaptându-se treptat mediului în care va urma să trăiască efectiv. Sigur că evoluția acestui proces va depinde în mare mãsurã de starea de sãnãtate a organismului matern, de modul de viață și îndeosebi de alimentație. Prin urmare, nutriția maternã poate să influențeze evoluția sarcinii și alãptãrii, deși datele de fiziologie maternã aratã cã numai în situații de malnutriție gravã (cașexie) capacitatea organismului matern de a asigura evoluția normalã a fãtului este afectatã, aspect ce se regãsește ulterior și în cazul alãptãrii. Este încă o dovadã dacã vreți a imperativului vieții căruia fiziologia maternă i se subordonează la modul absolut, depãșind chiar capacitățile organismului ce dă naștere vieții. Astãzi se știe foarte bine că de sãnãtatea mamei și de capacitatea ei de a duce o sarcinã la termen în bune condițiuni depinde calitatea produsului de concepție (nou-nãscutul) și cã suferința organismului matern de orice naturã, ca și incapacitatea lui de a purta sarcina în limitele biologice caracteristice speciei, are ca rezultat un nou nãscut suferind, vulnerabil și de multe ori, cu toate achizițiile medicale moderne, incapabil de a se adapta mediului de viațã în care urmează să trăiască.
Ceea ce a realizat știința sub aspectul reproducerii umane nu a fost decât cuplarea în condiții de laborator a gameților și conservarea embrionului în primele stadii de diviziune celulară, realizare ce înseamnã extrem de puțin și chiar nesemnificativ fațã de complexitatea dezvoltãrii ființei umane, în ciuda mediatizãrii exagerate pe acest subiect. Și aceasta pentru simplul fapt cã nici reproducerea gameților sub aspectul structurii lor genetice și nici intermedierea maternã în afara mamei biologice sau mamei purtătoare nu este și nu va fi posibilã vreodatã. De altfel referitor la perfecțiunea acestor mecanisme biologice care depãșesc puterea de cuprindere a inteligenței umane, Paulescu afirma încã de la începutul secolului trecut: “De altfel cu ignoranța sa de care cu greu își dã seama și cu modul sãu prea defectuos de a raționa – omul n-ar fi putut interveni în acte de o gingãșie și de o finalitate atât de minunate fãrã sã producã dezordinile cele mai grave”. Este în același timp un avertisment pentru căutările periculoase (mai ales în domeniul geneticii) și tendința omului ca prin supralicitarea limitelor rațiunii sale să-și depășească până la urmă condiția de ființă viețuitoare.
Sub aspect biologic deci, se poate spune cã funcția cea mai generalã a vieții este aceea de a reproduce viața, cu alte cuvinte de a procrea, îndeplinind astfel un deziderat al persistenței speciei din care omul face parte, posibil doar prin intermedierea maternă. În afara acestui adevãr fundamental, toate realizãrile omului pe parcursul existenței sale nu sunt decât încercãri egoiste de a-și satisface nevoile materiale și spirituale care rareori îl vor depãși în timp.
În concluzie;
1. Se poate spune cu deplin temei că cele mai importante laturi ale psihismului uman se dezvoltă și se desăvârșesc în cadrul familiei, mama fiind aici factorul hotărâtor în conturarea afectivității ca bază pentru construirea personalității și comportamentului uman.
VALERIU LUPU – doctor în științe medicale