Familia, copilul și intermedierea materno-parentală – Partea II

Intermedierea maternă sub aspect social
Sub aspect social apariția copilului are o triplă semnificație. În primul rând, pentru mama care dă viață pruncului, înseamnă o împlinire fizică și spirituală, cu alte cuvinte o împlinire trupească și sufletească pentru că astfel își împlinește destinul și rostul biologic. Este o realitate faptul că maternitatea la femeie pornește de la o cerință biologică imperioasă, devine un vis și apoi o împlinire fericită pe care nimic nu o poate înlocui. În al doilea rând, pentru familie – nucleul de bază al oricărui tip de societate – reprezintă acel liant necesar consolidării ei. Apariția copilului dă un sens vieții de familie, o preocupare nouă și o perspectivă care depășește limitele percepției umane comune. Pentru că însăși familia se constituie ca o cerință biologică al cărei unic scop nu este altul decât creșterea și dezvoltarea copilului, proces extrem de lung pentru specia umană și care reclamă imperios prezența genitorilor; bărbat și femeie care în această situație devin tatăl și mama, repere fundamentale ale evoluției psiho-afective pentru copil. În al treilea rând, pentru societate, în speță pentru colectivitatea imediată sau, în sens mai larg pentru colectivitatea națională, înseamnă revigorarea și perspectiva persistenței ei în timp, aspect nu lipsit de importanță, mai ales astăzi în epoca mondializării și a tendinței nedisimulate de a reduce și chiar dizolva entitățile naționale.
Am mai face remarca asupra conotației sociale a prezenței copilului în familie. Ea se menține aceiași din vechime, încă din timpuri imemoriale, de când practic sau organizat primele colectivități umane. Prezența copilului conferea automat un statut aparte mamei și familiei în care se năștea, iar colectivitatea percepea acest fapt ca o certitudine a persistenței sale în timp. O ilustrare elocventă găsim dacă facem o incursiune în trecut, în tradiția populară, în viața colectivităților arhaice de aici și de pretutindeni. Timpul biotic care reprezintă în fapt durata viețuirii omului pe pământ, cunoscut în tradiția populară sub sintagma „O viață de om” este strict delimitat de două evenimente existențiale cruciale: nașterea și moartea, cu un intermezzo – maturitatea, în care omul își îndeplinește, pe de o parte destinul biologic – prin nașterea copiilor – și pe de altă parte, destinul social în funcție de calitățile pe care le are și oportunitățile pe care viața i le oferă.
Dacă la scara astronomică timpul biotic nu este decât o clipă, în planul existenței concrete, individuale, acest timp este suficient pentru ca omul să parcurgă cele trei etape; copilăria, maturitatea și bătrânețea, jalonate de cele trei evenimente importante: nașterea, căsătoria și moartea. Pentru fiecare din aceste momente există o bogăție de datini și obiceiuri, indiferent la ce univers cultural ne referim, toate încărcate de semnificații și simboluri, cu scopul de a marca și de a menține în conștiința colectivă importanța lor de excepție pentru viața colectivității respective.
Intermedierea maternă sub aspect afectiv și psihoemoțional
În mod obișnuit etapa intermedierii biologice se încheie între 1 și 2 ani când, în condiții normale, se realizează înțărcarea copilului de la sânul mamei. Cu toate acestea însă, intermedierea maternă nu se încheie aici. Ea va fi continuată apoi în plan psihologic și afectiv prin coabitare familială până la desprinderea copilului de familia nucleară. În acest interval de timp, intermedierea maternă se transformă în intermedierea parentală în care rolul tatălui, mai degrabă pasiv până aici, devine din ce în ce mai important, pentru că, dincolo de zona strict existențială, rolul său capătă conotații definitorii în zona psihoafectivă, de o importanță hotărâtoare în ceea ce privește profilul psihologic al viitorului adult mai ales dacă acesta este bărbat.
În fapt, putem spune că delimitarea profilului psihologic al viitorului adult începe încă de la naștere prin stimularea pozitivă a afectivității sale de către mamă, îndeosebi prin atitudinea ei sub forma dragostei materne. De altfel, însăși dragostea maternă este și prima formă de afectivitate pe care copilul o percepe. Această percepție este determinată în primul rând, de faptul că are la bază satisfacerea instinctului de nutriție prin alăptare și, în al doilea rând, de atenția și îngrijirile materne care devin stimuli senzoriali ce produc satisfacție și plăcere chiar de la cea mai fragedă vârstă. Mama devine astfel inițiatoarea și mediatoarea unor stimuli prin care copilul ajunge să cunoască treptat lumea de dincolo de el. La început sub aspect afectiv și emoțional pe cale senzorială (a simțurilor), iar mai târziu sub aspect intelectual și cultural pe cale rațională, a gândirii și acumulărilor cognitive.
Rolul mamei în dezvoltarea psihoemoțională a copilului este covârșitor. Atât de important este în devenirea copilului încât l-a făcut pe Bruno Bettelheim să afirme că ”laptele mamei nu este suficient în creșterea copilului (sub aspect psihologic n.n.), el rămâne doar ca primul simbol al iubirii, al îngrijirii și susținerii în viață”, iar Erich Fromm spunea despre dragostea maternă că ”iubirea maternă este cea mai înaltă formă de iubire și cea mai sfântă legătură emoțională, pentru că doar ea este capabilă de sacrificiu fără a cere nimic în schimb”.
Pe baza acestor constatări John Bowlby elaborează celebra teorie a ”atașamentului” prin care afirmă că ”atașamentul este o formă de comportament înnăscut care devine nevoie fiziologică având la bază relațiile emoționale din etapa legăturilor aproape exclusive cu mama sa”. Lipsa atașamentului – în opinia sa – s-ar traduce prin tulburări în sfera emoțională și cognitivă, observație validată de ”studiul Minnesota” (studiu longitudinal pe 32 de ani) care arată că prezența mamei în primii trei ani de viață ai copilului se asociază cu competențe sociale și aptitudini academice semnificativ mai mari.
Ceea ce reiese ca îngrijorător din acest studiu este prezența tulburărilor psihoemoționale și afective generate de lipsa mamei ”sindromul carenței materne” (sau privațiunea maternă) care poate sta la originea unor tulburări psihopatice cum ar fi; narcisismul, machiavelismul, egoismul combativ până la agresivitate, inadaptare socială, comportamente aberante, inclusiv în sfera sexuală. La originea lor ar sta sentimentul frustrării, a lipsei de securitate generat de absența atașamentului matern, încât descrierea pe care Dorian Furtună o face în cartea sa ”Homo agresivus”, adică acea agresivitate extremă care prin acumularea frustrărilor conduce la ororile războaielor, este o pledoarie împotriva acestor frustrări ce pot transforma personalitatea umană în sens negative, dându-i conotații comportamentale primitive și chiar bestiale.
Pe de altă parte, atât de puternică este influența atitudinii mamei față de copil încât poate induce pe termen lung trăsături comportamentale care, de la un anumit nivel, pot avea conotații psihopatice. Așa de exemplu ”mama dominatoare” va induce copilului un comportament timid, lipsit de inițiativă, ușor de manipulat, vulnerabil. ”Mama hiperprotectoare” va induce copilului fobii, obsesii, teamă, anxietate și dezamăgire, ”mama tolerantă” va induce nemulțumire, opoziționism, ostilitate, tulburări de socializare, iar ”mama punitivă” (pedepsitoare) va induce recurgerea la minciună, insubordonare, revoltă și agresivitate. Sunt atitudini afective care se dovedesc a fi dăunătoare și desigur trebuiesc evitate.
În concluzie;
1. Se poate spune cu deplin temei că cele mai importante laturi ale psihismului uman se dezvoltă și se desăvârșesc în cadrul familiei, mama fiind aici factorul hotărâtor în conturarea afectivității ca bază pentru construirea personalității și comportamentului uman.
2. Alături de intermedierea biologică – care aparține efectiv mamei – intermedierea psihoemoțională se asociază prin afectivitatea, inițial specific maternă și apoi parentală, în conturarea caracterială și comportamentală a adultului de mai târziu.
3. Este ușor de înțeles că aceste valențe nu le poate împlini decât familia tradițională (bărbat și femeie), construită pe valorile consacrate cultural-istoric și verificate de-a lungul timpului
VALERIU LUPU – doctor în științe medicale