Multe s-au furat în țara asta… dar până și de la Casa memorială Eminescu din Ipotești? Chiar peste orice închipuire! Interesează mai puțin cifra pagubelor stabilită de contabili (79.000 de lei), pentru că valoarea muzeistică reală e-n funcție de n factori, atât obiectivi, cât și subiectivi. Dacă respectivele piese ar fi cât de cât legate de existența pământească a „Luceafărului”, probabil că valoarea lor (măcar) s-ar înzeci. Dar… nu-s – de altfel, nici nu erau expuse, ci depozitate într-o magazie. Argumentul achiziționării va fi fost formula „de epocă”, numai că aurărie și argintărie n-a prea strălucit în casa Căminarului Eminovici (a se vedea inventarele publicate în culegerea de documente a lui Gh. Ungureanu, unde nu prea apar sfeșnice, pocale și… strecurători din aur și argint). Dacă e să dăm crezare gazetelor și suspiciunilor poliției, sfeterisirea nu-i opera spărgătorilor de profesie ori a cine știe cărui hoțoman lihnit, ci, întinsă de-a lungul anilor, îi implică de-a dreptul dureros taman pe cei însărcinați cu păstrarea respectivelor valori. Doar așa s-au putut înlocui originalele cu falsuri.
Falsul cel mare însă rămâne: casa-muzeu.
Cum se știe, era ruinată în 1924, a fost reclădită în 1934 și re-reclădită în 1979, când s-a constatat neutilizarea vechilor fundații și, mai ales, neasemănarea cu originalul. Fotografii existau și s-a descoperit, în arhiva cinematografiei, filmul lui Octav Minar (1914). Călinescu, în „Istoria literaturii…”, vede casa destul de fățoasă („pridvor larg, cu trepte…”), dar în altă parte o descrie ca pe o biată clădire hrentuită, din vălătuci. Care, conform mai mult mărturii, „stătea să cadă”. Parcă văd ședința de Consiliu Județean (1977-78) în care s-a decis reclădirea: „tovarăși, să nu ne zgârcim, este vorba de Eminescu!”. Așa că onor arhitectul bucureștean Polizu a reproiectat-o ca pe o pensiune de patru stele: întâi de toate, a înălțat-o semnificativ de la pământ, i-a pus parchet pe jos, a împodobit-o cu casetoane din grinzi de stejar, a muruit-o cu praf de piatră, i-a hărăzit acoperiș de tablă specială, așezată în râuri orizontale – în completă neconcordanță cu ceea ce a fost. Ba i-a mai adăugat și o monumentală sobă-colțar de teracotă, cam ca-n castelul Chaumont de pe Loira. Dacă se proiecta după 1980, probabil c-ar fi fost blagoslovită și cu termopane. Închipuiți-vă bojdeuca lui Creangă din Țicău reclădită după aceeași entuziastă rețetă patriotică: cu vreo doi metri mai înaltă, tavan de han turistic, parchet pe jos, sobe ornamentale de teracotă, praf de piatră la exterior, poate și niscaiva inox la ivăre și foraibere, acoperiș de catedrală…
Sigur că filmul lui Octav Minar se cuvine privit cu oarece suspiciune, câtă vreme avem de a face cu un binecunoscut falsificator de documente, mai ales eminesciene. S-a stabilit că așa-zisa fotografie a lui Mihai copil îl înfățișează pe unul dintre frați (probabil, eroare nepremeditată), că așa-zisa ultimă imagine a poetului e mai mult decât îndoielnică – dar atunci când aparatul panoramează și apar personaje în mișcare, nu încape bănuiala contrafacerii. Datorită lui Minar o cunoaștem pe sora lui Creangă, trupeșă ca și frate-său, pe fostul coleg Nicu Torcălău (cu câtă bună cuviință își scoate căciula în fața ciudatului ochi al aparatului de filmat…), vedem adevărații plopi fără soț (cei de la Tg. Neamț) și se încheagă, cadru cu cadru, o atmosferă și patriarhală, și deloc idilică, din care nu lipsesc Ozana, Broștenii, Socola, Iașii începutului de veac. Imagini unice.
Și nu trebuie uitat că la premiera de la Ateneul Român (1915), onorată de prezența lui Delavrancea, Enescu, Eftimiu, s-a proiectat o peliculă ce măsura 1500 de metri, în vreme ce documentarul regăsit n-are decât 570. Oricum, înfățișarea incontestabilă a casei de atunci este departe de imaginea promovată turistic azi. Sigur că-i mult mai dificil să reconstitui un obiectiv muzeistic aidoma vechilor imagini decât să-l tratezi „turisticește” în cheie „trei stele, confort I”. La fel de evident este că, acum, nu prea mai este nimic de făcut. S-ar impune barem o avertizare a vizitatorului în pliantele și ghidajele care dau asigurări că „totu-i așa cum a fost”…
