„Faceți bine celor care vă urăsc pe voi!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XIX-a după Rusalii

După ce Mântuitorul a promulgat Legea iubirii pe Muntele Fericirilor (Matei, capitolele 5–7), îndreptându-Și cuvântul către mulțime a zis: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).
În cartea Tobit este scris: „Ceea ce urăști tu însuți, aceea nimănui să nu faci” (4, 15). Această regulă de aur – tradusă mai târziu prin cuvintele „Ce ție nu-ți place, altuia nu face!” – avea să devină fundamentul moralei creștine, pentru că statua egalitatea și reciprocitatea dintre oameni, indiferent de neam.
Sfântul Evanghelist Matei aduce o completare versetului de la Sfântul Evanghelist Luca, spunând că „aceasta este Legea și proorocii” (Matei 7, 12). Această subliniere vrea să arate că Legea și prorocii cuprind principii morale care au fost înscrise de Dumnezeu în mintea și în inima vremurilor, ceea ce l-a făcut pe Tertulian să spună că sufletul este în mod natural creștin. Iată de ce toți cei care nu respectau aceste principii (Ieremia 31, 33) rătăceau, arătându-se că nu cunosc Scripturile (Matei 22, 29). Faptul că nu cunoșteau Scripturile îl deducem și din cele ce urmează: „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.” (Luca 6, 32).
Iubirea față de aproapele este principiul fundamental al vieții în Hristos, pentru că nu presupune o reciprocitate; de fapt, în aceasta constă noutatea pe care a adus-o lumii iubirea pe care se întemeiază Evanghelia lui Hristos. Principiul: „Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Leviticul 19, 18) devine poruncă nouă în Legea harului (Matei 19, 19; Marcu 12, 31); ea este extinsă la aproapele din orice neam ar proveni. Această poruncă nouă este deasupra reciprocității, fiind o condiție a urmării lui Hristos; din această cauză, Iisus o așază după porunca referitoare la iubirea lui Dumnezeu, conferindu-i prin aceasta o valoare supremă.
Sfântul Apostol Pavel spune că cel care iubește pe aproapele a împlinit Legea (Romani 13, 10). Sau, cum scrie galatenilor: „Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Galateni 5, 14). Prin aceste sublinieri care evidențiază noutatea poruncii de a iubi pe aproapele din orice neam este reliefat umanismul promovat de Evanghelia lui Hristos.
La iudei, noțiunea de aproapele se extindea cel mult până la prozeliții Legii care trăiau în mijlocul neamului lor. Ei nu concepeau ca noțiunea de aproapele să includă pe orice om din lume (Luca 10, 36-37). Se pare că lucrul acesta se întâmpla și din dorința de a-i feri pe conaționalii lor de contactul cu masa păgână, idolatră. Numai că lucrurile au degenerat în ură: „pentru neamuri nici o milă”, prevedea Talmudul. Deci, ei, neputând iubi alte neamuri, cu excepția neamului lor, implicit nu-L puteau iubi nici pe Dumnezeu (I Ioan 4, 20).
Legat de iubirea aproapelui, Mântuitorul încearcă să stârpească și acea practică a unei milostenii interesate, avertizându-i: „Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac.” (Luca 6, 33).
Milostenia lor nu se făcea în numele lui Dumnezeu, ci viza câștigul imediat. Din această subliniere nu trebuie să se înțeleagă că Dumnezeu S-ar împotrivi ajutorării celui care te ajută. Nicidecum! Dumnezeu vrea ca milostenia ta să nu se rezume doar la cei de un neam și de o credință cu tine, ci să-i vizeze și pe dușmanii tăi. În acest sens, Mântuitorul a punctat: „Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.” (Luca 6, 34). Mântuitorul avea în atenție faptul că omul care împrumută este un om sărac și în această situație se poate arăta dragostea față de cel aflat în nevoie.
De altfel, Legea avea aceeași atitudine față de săraci. În Vechiul Testament, iertarea datoriilor – în anul Jubileu – este prevăzută în Deuteronomul: „În anul al șaptelea vei face iertare. Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria și să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău. De la cel de alt neam să ceri datoria; iar ce vei avea la fratele tău, să-i ierți. Numai așa nu va fi sărac printre voi; că te va binecuvânta Domnul în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă în stăpânire, ca să-l ai moștenire, dacă vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău și te vei sili să plinești toate poruncile acestea, pe care ți le spun eu astăzi. Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta, după cum ți-a grăit, și vei da împrumut altor popoare, iar tu nu vei lua împrumut; și vei domni peste multe popoare, iar acelea nu vor domni peste tine. Iar de va fi la tine sărac vreunul din frații tăi, în vreuna din cetățile tale de pe pământul tău pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ți învârtoșezi inima, nici să-ți închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; ci să-i deschizi mâna ta și să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui și cu lipsa ce suferă. Păzește-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit și să zici: se apropie anul al șaptelea, anul iertării, și să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac și să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul și va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i și împrumuturi câte-ți va cere și cât îi va trebui, și când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale și în toate câte se vor lucra de mâinile tale.” (Deuteronomul 15, 1-10).
Vedeți, porunca iubirii aproapelui era formulată. Astfel, mila față de cel sărac nu putea trece de o anume îngrădire: toate se rezumau doar la cei din pământul și neamul lor, dar era suspendată acea reciprocitate, în numele Dumnezeului lui Israel. Noutatea absolută adusă lumii de Hristos, pornind chiar de la „rânduiala iertării”, este aceasta: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6, 35).
Desigur, omenește vorbind, este destul de greu să-l iubești pe cel care te-a vătămat, pe cel care ți-a făcut rău, pe cel care ți-a stricat liniștea. Și la Hristos apare o suspendare a reciprocității iubirii, dar numai față de vrăjmași, pentru că, de multe ori, cele pe care ei le săvârșesc în relație cu tine sunt rezultatul patimilor care-i stăpânesc. Sunt peste vrerile lor de a le săvârși sau chiar împotriva voinței lor. De aceea, Dumnezeu cere mai multă clemență din partea noastră în relație cu ei, clemență întocmai celei arătate de Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâți fiind, noi binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 12-13).
Mântuitorul Însuși i-a iertat pe cei care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca 23, 34). Răstignirea Sa, izvorâtă din ura și vrăjmășia lor față de semeni, este pentru Hristos prilej de a răstigni tocmai această ură și vrăjmășie.
Puterea de a ierta a avut-o și Sfântul Arhidiacon Ștefan care s-a rugat pentru cei care erau stăpâniți de ură și de mânie; ea îl va face să se roage ca să nu le socotească Dumnezeu păcatul uciderii sale cu pietre (Fapte 7, 59-60).
De altfel, Biserica s-a consolidat pe temelia iubirii de Dumnezu și de aproapele, dar și pe iubirea vrăjmașilor. Mărturie stau în acest sens sfinții din toate timpurile și locurile, care și-au iubit și iertat vrăjmașii. Mântuitorul Își încheie învățăturile Sale, spunând: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6, 36).
Nu poți să fii fiu al lui Dumnezeu, desigur, după har, fără să fii milostiv. Milostenia nu disprețuiește, ci îl pune în valoare pe cel sărac sau pe cel aflat în nevoie. Când Mântuitorul ne-a recomandat să vindem averile și să le dăm milostenie (Luca 11, 41), avea în atenție Judecata de Apoi, care va fi fără milă, „pentru cel care nu a făcut milă” (Iacov 2, 13). Când oferim unui sărac ceva, îi oferim de fapt lui Hristos Însuși (Matei 25, 40). De aceea îi și fericește Hristos pe cei milostivi.
Evanghelia acestei duminici ne cere nu doar să căutăm pe cele de trebuință ale aproapelui, nu doar să dăm împrumut fără camătă, ci să-i iubim chiar și pe vrăjmași: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” (Matei 5, 44). Prețul acestei iubiri și rugăciuni pentru vrăjmași este dobândirea statutului de „fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45). Un preț accesibil în timpul oricărei recesiuni!