Facerea de bine

Începem să ne gândim tot mai mult și mai îngrijorați la sprijinul pe care, la nevoie, ni-l va acorda NATO. Desigur, bine-ar fi să n-avem vreodată nevoie. Oricum, n-ar fi rău să ne amintim și spusele lui Democrit: „Mulți care par a fi prieteni nu-ți sunt și mulți care nu par, sunt”. Dai pagină după pagină și nu ostenești să te miri cât de multe sunt cele pe care… nu le știm despre istoria noastră recentă! Unele, nici măcar nu le bănuim!
Îmi place să cred că orice elev mai știe câte ceva despre Conferința de pace de la Paris, în urma căreia a fost anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Propaganda anilor ’50 ridica în slăvi sprijinul Uniunii Sovietice și al statelor din lagărul socialist pentru justa condamnare a raptului banditesc din 1940. Întorși cu trenul de la Conferință, Tătărăscu, I.G. Maurer, flancați de Gh. Gheorghiu Dej, au ținut la fiecare oprire a garniturii discursuri inflamate de slăvire a generozității „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiția impusă românilor de delegația moscovită: primind înapoi Transilvania, renunțam definitiv la Basarabia și Bucovina de nord. Tipic pentru diplomația rusă încă de pe vremea lui Petru cel Mare: iei cât poți de la altul și niciodată nu dai de la tine. Pe noi ne-au cadorisit cu… pământ românesc, în schimbul pierderii pentru vecie a unor teritorii… la fel de românești. Iar despre Transilvania, aliații noștri de azi aveau cu totul alte gânduri. J. Campbel, raportorul „Comitetului teritorial american”, vedea varii (ciudate) soluții pentru noua geografie a Ardealului, între care 1 – menținerea Diktatului de la Viena, 2 – rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920, și 3, cireașa de pe tort, „o Transilvanie independentă”. Repet: asta propuneau americanii! Se mai propunea și cuprinderea Transilvaniei într-o federație, ori atribuirea către Budapesta a unei „fâșii” de la vechea frontieră, plus autonomia Ținutului Secuiesc, dar și calea solomonică a „satisfacției totale”: întreg Ardealul dat fie Ungariei, fie României. Chiar și după ce s-a luat hotărârea anulării totale a Diktatului, partea maghiară, dispunând de un lobby consistent la toate nivelurile decizionale, insista să i se atribuie „barem” o mică fâșie la frontieră, cu un total (modest) de 22.000 kmp. Numai că „fâșia” ar fi înglobat orașele Arad, Oradea, Satu Mare, Carei… De salvat, trebuie s-o spunem, ne-au salvat rușii, care nu puteau accepta menținerea unui rapt hitlerist, dar uitau complet de pactul similar Ribbentrop-Molotov. România a avut, la Paris, doi inamici care au faultat-o tot timpul: delegația Australiei și cea a Noii Zeelande. Constant de partea noastră cehoslovacul Pilka… Restul cererilor românești (în primul rând statutul de co-beligeranță) au fost respinse una după alta, până și mărunta solicitare a aproba utilizarea unicului nostru submarin ca vas-școală. Dincolo de împovărătoarele despăgubiri de război, România a fost obligată să restituie aliaților și cele 6 vagoane cu aur cu care nemții au plătit petrolul prahovean. N-ar fi fost dreaptă vânzare (?), așa că banii se vor înapoia, dar nu plătitorului, ci profitorilor… Culmea culmilor este, însă, alta: știți cine a avut o atitudine constant anti-românească de-a lungul tratativelor? Delegația Poloniei! Mii de milioane a cheltuit România în 1939 pentru întreținerea celor 100.000 de refugiați polonezi (60.000 militari!), statul asumându-și serioase riscuri din această înfruntare inegală cu Germania. Aurul polonez a traversat România și a ajuns în occident protejat de nave de război românești. Pe teritoriul nostru s-au salvat președintele Poloniei, capii armatei, guvernul, familiile acestora. Ajunși în Anglia, militarii polonezi ocrotiți de România au alcătuit nucleul armatei ce avea să continue războiul. Mult a riscat România făcând neuitatele gesturi de omenie, prietenie, camaraderie! Drept pentru care, polonezii ne-au fost statornici inamici la Conferința de pace! Sigur că toate astea-s acum istorie și n-au cum apăsa în vreun fel asupra relațiilor statale actuale. Cel mult să ne mai reamintească din când în când zicerea bătrânească despre facerea de bine.