Vrem să decidem, să păstrăm controlul a ceea ce ni se poate întâmpla. Vrem să facem ce dorim și când ne vine, avem ferma convingere că avem legitim dreptul de a face tot ceea ce am decis, în momentul ales de noi, unde vrem, cu cine vrem… Și avem această mândrie – astfel se traduce cuvântul englezesc pride atât de apreciat în zilele noastre, pe care îl putem traduce și prin orgoliu. Avem acest sentiment de autosuficiență care ne umple de ceea ce numim realizarea de sine.
Totuși, se întâmplă ca unele obstacole să fie mai greu de depășit decât altele sau să fie cu totul de nedepășit. Sau revin ca prin ironie dinainte-ne, ca și cum ne-ar sfida, în timp ce le credeam dispărute. Aceste obstacole care reduc și limitează expansiunea ce se dorea irezistibilă a eului nostru pot fi de toate ordinele: materiale, tehnice, financiare, fizice, fiziologice, sanitare, accidentale, emoționale, psihice, familiale, sociologice, istorice, meteorologice… Sunt atâtea!
Atunci, ce facem ? Ei bine, în funcție de persoane – încă o dată – ne mâniem crezând în propriile forțe, în resursele și competențele noastre și ținem piept, ne batem prin toate mijloacele, ne încordăm, ne apărăm, luptăm… sau ne mâniem, însă diferit, mai degrabă cu resentiment, aruncând vina asupra celorlalți, ne indignăm, ne revoltăm, ne manifestăm… Sau suntem dintr-odată fără putere, abătuți, descurajați, chiar disperați, sinucigași sau pur și simplu ne resemnăm în amărăciune. În toate aceste cazuri, păstrăm convingerea că putem, că am putea sau am fi putut controla viața noastră pentru a obține ceea ce ne era datorat, prin meritul nostru sau prin dreptul nostru cel mai legitim și printr-o anumită idee a ceea ce trebuie sau ar trebui să fie dreptatea.
De multe ori, dacă nu reușim să obținem ceea ce dorim, atunci facem apel… la alții! Însă acest fapt nu ne creează probleme, nu trăim aceasta ca pe o contradicție. Până în acel moment, ne-am revendicat capacitatea de a ne controla viața și dreptul nostru de a obține, singuri, ceea ce doream după bunul nostru plac, fără a ne preocupa de ceilalți. Și continuăm să o facem, chiar cu greutate și obstacole. Revendicăm, în același timp, fără o stare sufletească, datoria celorlalți de a se ocupa de noi, dacă suntem în pană.
Astfel stau lucrurile cu cei care, în minunata noastră epocă de progres irezistibil, vor să-și asume riscuri în asistarea celorlalți, revendicată politic, moral și juridic, ca fiind inevitabilă. Astfel stau lucrurile cu cei care se joacă cu sănătatea lor dedându-se la toate felurile de excese sau depășind limitele impuse de fire, de la sportivii care vor să aibă fiorul proximității morții fără să moară la femeile în vârstă care vor să nască, dându-și seama, brutal, că au ratat ceva important din viața lor, fără să fi vrut la momentul oportun să-și sacrifice cariera sau colecția de amanți, fizicul avantajos sau convingerile feministe. Astfel stau lucrurile cu cei ce vor să se îmbete fără opreliște cu tot felul de substanțe și se afundă în iadul dependenței, astfel stau lucrurile cu toți cei care vor să se bucure neînfrânat și fără precauții de toate trupurile seducătoare, după legitima lor preferință sexuală, întâlnite în treacăt. Astfel stau lucrurile cu cei care vor un trup perfect și mereu tânăr, conform canoanelor esteticii contemporane și care se otrăvesc cu medicamente nesigure sau sfârșesc prin a fi desfigurați prin tehnici chirurgicale încă neîncercate sau realizate dintr-un material a cărui fiabilitate sanitară nu a fost încă verificată. Astfel stau lucrurile – s-a văzut recent, pe scară largă – cu cei care vor să-și asume riscuri financiare cu banii altora.
Atunci se pun adevăratele întrebări :
- Cine controlează ce?
- Cine controlează ce cu adevărat?
- Cine este liber de ce?
- Cine este responsabil de ce?
- Cine poate pretinde să se lipsească de ceilalți?
- Cine poate pretinde să-i disprețuiască pe ceilalți?
- Cine poate fi mândru de ce?
- Cine este dependent de cine?
- Cine se poate lipsi de părerea cui?
O altă atitudine este cea a celui care așteaptă răbdător ca lucrurile să treacă de la sine, cu un sentiment că totul se va întâmpla ca prin magie, la momentul vrut… Este una dintre atitudinile înțelepciunii contemporane: „O să se întâmple, liniștiți-vă, fiți zen, ceea vreți se va întâmpla, faceți vizualizări, meditație, repetați mantre speciale – fără a uita stadiile, accesoriile etc. Și veți vedea: ceea ce vreți se va întâmpla, veți redobândi sănătatea, veți regăsi iubirea, prosperitatea, tinerețea, frumusețea…”
Și apoi este atitudinea celui care nu știe nimic sau care știe că această pretenție la controlul total, această fugă de realitate este deșartă. Cel care se abandonează Voinței dumnezeiești din care, de altfel, nu înțelege nimic și despre care abia dacă știe cum se poate exprima, prin ce mijloace, la ce moment, prin cine. Acesta din urmă se ocupă mai cu seamă de a-și cultiva grădina adică, mai înainte de toate, de a veghea la nevoile materiale și spirituale ale familiei, în măsura mijloacelor și competențelor – și apoi să lucreze asupra sinelui, în măsura în care poate, în funcție de talanții care i-au fost încredințați în viață de la naștere și renașterea prin botez, în convingerea neclintită că propriile strădanii, chiar în acest domeniu spiritual, vor fi deșarte fără harul lui Dumnezeu, pe care nu este sigur că îl obține.
Adevărata stăpânire de sine și a vieții este în atitudinea miraculoasă a tâlharului de-a dreapta, cel pe care Domnul l-a asigurat că va fi chiar în clipa morții în Împărăția Lui. Țintuit în neputința totală de a mai schimba ceva din viața lui, fie că este vorba de trecutul lui criminal sau de prezentul lui, țintuit dureros pe lemnul crucii sau de apropiata-i moarte, își întoarce privirea spre Cel care Singur mântuiește, Care este „Calea, Adevărul și Viața” – după ce și-a recunoscut greșelile, după ce a mărturisit nevinovăția Mielului jertfit în același timp. Paradoxal, se abandonează Domnului său în încredere și ascultare, cu această rugăciune: „Pomenește-mă, Doamne, în Împărăția Ta!”.
Cel care are această atitudine rostește în fiecare dimineață, la trezire, această scurtă rugăciune extrasă din Tatăl nostru: „Facă-Se voia Ta!”. Și, iarăși, aceasta extrasă din Doxologia Mare: „Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă Voia Ta! Binecuvântat ești, Stăpâne, fă-mă să pricep Voia Ta! Binecuvântat ești, Doamne, luminează-mă cu Voia Ta!”. (Sursa: Doxologia.ro)
