„Fac legământ în fața morții să ridic altă biserică”

Războiul, indiferent de perspectiva omului, nicicând nu are vreun câștig. În fiecare parte sunt pierderi, fiindcă ce poate să mai rămână în urma unui război? Doar biruința morții, suflete sfâșiate și nemângâiate, trupuri sângerânde, copii orfani, bătrâni singuri și îndurerați, natura răvășită, ziduri dărâmate și ruine. Însă pe toate acestea le biruie iubirea, cea prin care viața umană dăinuie, care nicicând nu duce la război și care nu poate fi biruită niciodată de moarte. O asemenea iubire ne-a rămas mărturie și azi într-un loc numit Mărăști.
Acolo unde oamenii au cunoscut suferința, unde s-au jertfit pe sine pentru libertatea celorlalți, unde au văzut secerați de moarte frați de-ai lor și unde chiar ei au căzut răniți din cauza altor semeni de-ai lor, acei oameni s-au ridicat și s-au vindecat tot prin dăruirea de sine, și anume prin iubirea de Dumnezeu și manifestarea ei față de semeni. Mărăști este unul dintre locurile țării noastre unde cei care au luptat și s-au jertfit pentru apărarea și libertatea fraților lor au plămădit prin sângele lor o conștiință a recunoștinței și un altar de jertfă spre pomenire și viață veșnică.
În Primul Război Mondial, la doar câteva luni după intrarea României în război, Muntenia și Oltenia au fost imediat ocupate, doar Moldova mai rămăsese, însă era plină de refugiați, printre care se răspândise o epidemie de tifos exantematic. Situația era una dezastruoasă. O rază de lumină și speranță s-a aprins însă în luna iulie a anului 1917, la Mărăști, când Armata română a întreprins o ofensivă victorioasă împotriva Armatei austro-ungare. Însă biruința a avut și sacrificiile sale, și anume bombardarea propriilor sate, precum a fost cazul satului Mărăști. Biserica din acest sat a fost făcută „praf și cenușă”, potrivit mărturiei lui Coman Vasilescu.
„În dimineața zilei de 9/22 iulie 1917, sute de tunuri au deschis focul asupra Mărăștilor și asupra trupelor dușmane. Clocotea văzduhul de zgomotul strident al obuzelor care duceau cu ele pretutindeni moarte și ruină. Comandantul Diviziei a 3-a (n.r., generalul Alexandru Mărgineanu) l-a chemat la el pe preotul diviziei și l-a întrebat: «Părinte, ce sfânt se prăznuiește astăzi după rânduiala bisericească?» Preotul i-a răspuns: «Este Sfânta Maria Magdalena». «E zi cu noroc, părinte», a spus comandantul diviziei. «E ziua reginei noastre. Deci fac legământ în fața morții, care se plimbă pretutindeni, că, dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu să căpătăm victoria, biserica satului Mărăști, pe care au distrus-o tunurile noastre, voiu reface-o cum n-a mai fost alta mai frumoasă pe aceste locuri și-i voi pune numele Sfânta Maria Magdalena, ocrotitoarea Reginei noastre». Fapt ce s-a îndeplinit întocmai”.
„Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici”
Imediat după stabilizarea frontului Armatei a 2-a române, în data de 12 septembrie 1917, generalul Alexandru Mărgineanu nu a uitat de făgăduința sa înaintea lui Dumnezeu și a propus, chiar pe câmpul de luptă, înființarea Societății „Mărăști”, prin intermediul căreia să se reconstruiască cele pe care Armata română le-a distrus în timpul bombardamentelor. Acest fapt a rămas înscris și în procesul-verbal (nr. 14.448/1917) al Adunării Generale a Diviziei a 3-a, care consemna, printre altele: „În cea mai glorioasă bătălie dată la începutul campaniei de trupele Diviziei a 3-a, s-a eliberat de la 11 iulie 1917 satul Mărăști din mâinile dușmanilor. Bravele noastre trupe au mai eliberat în acea memorabilă bătălie și alte sate, însă nici unul nu a suferit de pe urma barbariei dușmane ca satul Mărăști. Nu mai este satul Mărăști de altădată. Este o adevărată ruină. Avem, deci, înalta îndatorire morală și patriotică de a pune iarăși pe picioare acel sat. Înaintea tuturor, noi, care l-am cucerit, trebuie să luăm inițiativa înjghebării unui fond sub numele de fondul «Mărăști», cu care mai târziu să se înalțe un sat mai frumos și mai mare”. Propunerea a fost acceptată „cu multă însuflețire”, iar fondul a fost constituit la început din donațiile Diviziei a 3-a, după care a fost sporit prin contribuțiile populației românești. Cu acest entuziasm s-a ridicat pe locul bisericii celei vechi a Mărăștilor, surpată de tunuri, o nouă biserică, în stil arhitectural specific moldovenesc. Lucrările s-au finalizat în anul 1921, iar în actul de ctitorie din 11/24 iulie 1921 se preciza: „Așezat-am noi, Comitetul diriguitor al Societății «Mărăști», sub președinția Generalului de Divizie Alexandru Mărgineanu, spre veșnică pomenire a patimilor țării și spre neștearsă amintire a vitejiei armatelor române, acest pergament în piatra de temelie a acestui dumnezeiesc locaș, reclădit de Societatea Mărăști pe locul celui vechi”. Pictura a fost realizată de Ionel Ioanid, cel mai distins pictor al vremii, „singurul care obținuse marele premiu de la Paris la concursul de bizantinism în pictura bisericească”. Pictura a fost terminată în anul 1927, iar în ansamblul iconografic au fost incluse icoana Sfântei Maria Magdalena, portretele regelui Ferdinand și reginei Maria, dar și al generalilor Alexandru Averescu și Alexandru Mărgineanu. Tot la intrarea în sfântul locaș se află o placă comemorativă cu mottoul reginei Maria: „Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici”. Sfințirea bisericii a avut loc în data de 10 iunie 1928, în prezența reginei Maria, a principelui regent Nicolae, a reprezentanților Guvernului, Bisericii și Armatei, precum și a unei mulțimi de localnici.
Societatea „Mărăști” a contribuit și la reclădirea altor locașuri de cult, precum Schitul Mușunoaiele, biserica din Vizantea Mănăstirească, biserica de la Gogoiu, dar și la construirea „Arcului de Triumf”, a Mausoleului Eroilor, a Școlii „Regina Maria” și a noului cimitir, toate situate în Mărăști. Totodată, s-au realizat drumuri de acces, un bazin de apă cu rețeaua de alimentare și distribuția aferentă, rețeaua de distribuție a curentului electric, încât satul Mărăști a fost între primele localități electrificate din țară. S-au construit aici zeci de case, multe dintre cele dărâmate fiind reparate. „Acesta este fără îndoială adevărul deoarece, în vreme ce toate orașele României au colecționat în timpul de după război cele mai diferite specimene de edili incapabili, cocoțându-i în fruntea dezorganizării municipale, Mărăștii, pierduți pe o creastă de deal, departe de orice posibilitate de transport feroviar, s-a refăcut încetul cu încetul, pentru ca azi să se prezinte sub o formă biciuitoare pentru alții. Pe tăcute, Mărăștii s-a reînălțat pe ruinele eroice din iulie 1917… Au făgăduit… E aproape de necrezut! Și-au ținut făgăduiala… Trebuie să vezi ca să crezi!”
(Sursa bibliografică pentru documentele prezentate: prof. Mihail Broina, Monografia Școlii „Regina Maria” – Mărăști, Mărăști, 2004; material semnat de Ioan Bușagă în Ziarul Lumina)