Avva Daniel a fost un monah din descendența duhovnicească a avvei Arsenie, pustnicul recunoscut pentru distanța impusă în relațiile cu oamenii. Era la a doua generație după Arsenie, fiind ucenicul bătrânilor Alexandru și Zoil, ucenicii direcți ai avvei Arsenie. Avva Daniel are, între altele, meritul de a fi transmis cele mai multe dintre povestirile despre avva Arsenie.
Viața în pustie era aspră din pricina condițiilor naturale și a singurătății, dar uneori dificultatea era sporită de raidurile barbare, care îi sileau pe călugări să se refugieze pe unde puteau. O asemenea invazie reprezintă fundalul primei apoftegme despre avva Daniel. Într-un asemenea moment, bătrânul și-a zis: „Dacă Dumnezeu nu are grijă de mine, pentru ce să trăiesc?“. Și a trecut printre barbari fără ca aceștia să-l vadă. Atunci el își zice: „Iată, Dumnezeu a avut grijă de mine și n-am murit; fă și tu ce-i omenește și fugi ca părinții“.
Această scurtă istorisire aduce cu sine întrebări importante, dar și răspunsuri despre relația omului cu Dumnezeu. Una dintre caracteristicile fundamentale ale vieții pustnicești este asumarea dependenței totale de Dumnezeu. Asceții care se retrag în pustie renunță la tot și Dumnezeu rămâne singura lor avere. Iar avva Daniel, de această dată, forțează oarecum mâna Domnului. Îl presează să facă o minune cu el, cel care a părăsit totul pentru a se dedica în întregime vieții ascetice și pentru a plăcea lui Dumnezeu. Gândul avvei Daniel se aseamănă oarecum cu rugăciunea unui țăran, aflat în închisorile comuniste, despre care Marin Sorescu vorbește în „La Lilieci“: „Doamne, cum mă ții, așa mă ai!“. Mai mult decât atât, pustnicul dovedește că prețuiește pe Dumnezeu mai mult decât propria lui viață, care, lipsită de purtarea de grijă a Domnului, încetează să mai aibă vreun sens. De aceea e gata să moară, dacă Dumnezeu nu-i arată că voia Lui este alta. Acesta este momentul în care Dumnezeu face minunea, evidentă numai pentru călugăr – bătrânul trece neobservat prin mijlocul barbarilor. Miracolul nu este un act gratuit și nici element de spectacol. Minunea este un act revelator, o formă de descoperire a lui Dumnezeu și a voii Sale. Exact aceasta este funcția îndeplinită de minune și de această dată. Bătrânul înțelege că gestul său a fost unul nechibzuit, că L-a ispitit pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu S-a smerit în fața cutezanței sale. Pustnicul înțelege și el toate acestea și se smerește la rândul lui: decide să facă același lucru pe care îl fac ceilalți călugări – să fugă. Deși Domnul este alături de noi în orice context, intervenția Lui devine evidentă abia atunci când noi am ajuns la limită. Credința în Dumnezeu nu este niciodată prilej pentru comoditate, ba dimpotrivă, după cum dovedește istoria Bisericii. Smerenia este garanția autenticității credinței și proba ei cea mai însemnată. Sfârșitul fericit al tuturor situațiilor în care pedagogia lui Dumnezeu își dovedește eficiența.
Apoftegma 1 despre avva Daniel este o povestire care transmite câteva lucruri esențiale. În primul rând, ea este traversată de nădejdea că Dumnezeu nu rămâne dator și are grijă de cei care I se dăruiesc. Dar totuși, ispitirea lui Dumnezeu este un act arogant, în fața căruia Dumnezeu Se poate smeri pentru a ne învăța adevărata smerenie: proba ultimă a credinței, și minunea creștină prin excelență, care poate face vizibil chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi.
(Sursa: Ziarul Lumina)