Extratereștrii?

Rar se-ntâmplă să mă simt timorat în fața vreunui subiect adus sub pix, dar amân și tot amân să scriu despre fala și măreția Egiptului antic, fiind în pericol de fezandare impresiile proaspete ale unei călătorii într-o lume a „enigmelor nesplicate” în care cu cât vezi mai mult, cu atât pricepi mai puțin. Nu-i o floricică gazetărească: pe măsură ce cobori treaptă cu treaptă povârnișul celor 7000 de ani de civilizație egipteană, aduni un car de întrebări reductibile, până la urmă, la una singură: cum? Cum a fost posibil, adică. Sunt de acceptat fără umbră de îndoială explicațiile egiptologilor preluate pe „repede înainte” în turuiala ghizilor? Așa precum bisericile au pregătite răspunsuri-stas la orice întrebare incomodă a mirenilor, și aici sunt aliniate în rastel, la îndemână, scenarii derivând dintr-o nouă mitologie care, oricât s-ar voi credibilă, logică și terestră, funcționează până la urmă tot în preajma fantasticului. Sigur că lunga drumeție printre reperele fundamentale ale antichității egiptene am parcurs-o mai întâi în bibliotecă, având convingerea că, văzând după aceea „pe viu” tărâmul faraonilor, imaginea generală va prinde contur ceva mai sigur și întrebările de-acasă primi-vor, în fine, răspuns. S-a-ntâmplat exact pe dos: la finalul celor 11 zile în care am intrat în piramida lui Keops și-n galeriile de sub bărbia Sfinxului, am văzut, la Muzeul de egiptologie, masca mortuară a lui Tutankhamon și mumia lui Ramses II, apoi, în marginea Saharei, până sus pe Nil, templele de la Assuan, Kom Ombo, Edfu, Abu Simbel, Luxor ș.a., mormintele din Valea Regilor și cel al femeii-faraon Hatchepsut, precum și sumedenie de alte spectaculoase site-uri investigate și restaurate de arheologi, adică mărturiile cele mai importante ale unei civilizații străvechi, atestată odată cu înscăunarea primei dinastii Narmer-Atoti-Djer, cu 3100 de ani înaintea lui Hristos (și în bună măsură stinsă odată cu islamizarea din anii 642-969 e.n.) – am încercat, ciudat, stânjenitoarea senzație că-s mai nedumerit decât am fost. Și că nu-mi rămâne decât să adopt postura jenantă a ardeleanului ce decretează că girafa nu există! O primă surpriză: Muzeul de egiptologie de la Cairo, instituție muzeală de-a dreptul imposibilă tocmai datorită bogăției sufocante de exponate – 250.000, strâns înghesuite, plus încă pe atâtea în depozite! – din pricina căreia (și a năvalei turiștilor), n-ai cum adăsta cum se cuvine spre a înțelege, relaționa și desluși povestea stranie ce s-ar putea țese în jurul fiecărei piese exilată în vitrine. Acolo se poate vedea și pumnalul descoperit lângă sarcofagul lui Tutankhamon; în pofida lucrăturii fine, n-ar fi numaidecât cine știe ce spectaculoasă piesă de excepție, dacă nu s-ar preciza că-i singurul obiect din fier descoperit în toată antichitatea egipteană – provenit, de fapt, din topirea unui bulgăre de meteorit căzut pe platoul Gizeh. Vechii egipteni nu cunoșteau fierul! Au săpat în granit și bazalt obeliscuri, păduri de coloane, piramide și atâtea alte zidiri enorme, cu dălți din aramă și din bronz? Imposibil: trei-patru lovituri de ciocan și unealta se știrbește! Și-i vorba despre blocuri de stâncă cântărind câteva tone fiecare, tăiate și finisate la milimetru, cu mai multe fețe și muchii, spre a se îmbuca exact, adesea fără mortar, într-o structură în care, la rosturi, nu poți băga un ac! În grupul nostru se afla un vârstnic inginer care toată viața a lucrat la ridicarea de baraje și la construirea de canale: „Domnule, cu ce utilaje și tehnici sunt acum, în veacul XXI, nu m-aș încumeta să-ncerc așa ceva!” Felahii au făcut-o. Cum? Nici unul dintre răspunsuri nu mă mulțumește până la capăt, după cum nici alte etape ale edificării nu par deplin lămurite. Nu există piatră potrivită în apropierea platoului Gizeh, drept pentru care stâncile s-au adus de la Assuan, cale de 600 km. Cum? Evident, pe Nil. De la carieră până la fluviu, blocurile ar fi fost transportate pe sănii care alunecau pe nisipul umezit – scena este și figurată într-un basorelief. Probabil posibil, la orizontală, cu uriașă investiție de trudă umană, într-o societate care nu cunoștea sclavagismul și-n care funcționa doar obligativitatea ca fiecare felah să presteze trei luni pe an muncă la piramide și temple… Aceeași soluție – sania pe nisip – este invocată și la ridicarea imenselor coloane din sala hypostilă de la Luxor. De astă dată, blocurile de câteva tone ar fi fost împinse pe un plan înclinat la 450, ceea ce, azi, n-ar fi cu putință nici utilizând buldozere și macarale! Nu poți afirma c-ar fi soluții fanteziste, câtă vreme construcțiile există și, mai ales, rezistă, de 5000 de ani. Poate fi invocată o misterioasă implicare a altor civilizații? Încerc să răspund în rubrica viitoare.