Aflu din prestigiosul cotidian New York Times că țara noastră a declinat să preia gunoaiele din Napoli, care se acumulează pe străzi dinaintea Crăciunului, dat fiind că nici un cartier napolitan nu acceptă să se deschidă sau redeschidă vreo groapă de gunoi în preajmă. Felicit autoritățile române pentru acest prim gest de oprire a extinderii europene a gunoaielor, și profit de situație pentru a discuta puțin despre acest subiect care apare rareori la știri, deși devine o problemă pentru multe orașe și țări. Prin contrast, un subiect ca încălzirea globală ne invadează la toate orele, devenind o pasiune a ziariștilor. Mai nou avem o contabilitate permanentă câți oameni mor din cauza căldurii, deși BBC a publicat discret una în care arată că frigul a fost și a rămas principala cauză a problemelor de sănătate umană, și am văzut chiar și un spot de promovare a conferinței de la Bali cu un domn de la Națiunile Unite plângând că nu se ajunge la o înțelegere asupra rezolvării problemei. Dar orice student în politici publice știe însă, nu puteam rezolva radical acea problemă. Nici dacă am agrea asupra unei rezolvări între europeni și americani, tot nu am reuși să obținem un consens politic global cu China și India, nici dacă prin miracol l-am obține totuși, măsurile luate nu ar schimba tendința, etc, în schimb am cheltui sute de bilioane de dolari. Cu mult mai puțini bani putem încerca nu să schimbăm felul cum a făcut Dumnezeu lumea, ci problemele create în mod indiscutabil de habitarea umană și care pot fi îndreptate. Pledez deci să ne ocupăm de gunoaie, al căror management deficitar afectează viața a mai bine de jumătate din locuitorii planetei, versus încălzirea globală, care va lovi mai ales în câțiva urși, câțiva pinguini și câțiva oameni cu bani care și-au construit case pe plaje. În ultima mie de ani, de când planeta e foarte locuită de oameni, au mai fost câteva cicluri de răcire și încălzire, și civilizația umană s-a adaptat.
Dar atâta gunoi nedispozabil nu a existat niciodată. Stăteam pe malul lacului la Postdam în urmă cu un an când un coleg mi-a atras pentru prima dată atenția asupra barjelor încărcate cu deșeuri care treceau prin acel peisaj idilic având drept țintă estul Europei. Grănicerii polonezi au raportat in anul care abia s-a încheiat 1.039 de transporturi ilegale de deșeuri, dintre care 579 din Germania, 32 din Austria si 40 din Belgia, un total de vreo 300 000 de tone. Din surse media occidentale aflu că România este o locație favorită pentru firme din vestul Europei care vor să scape de deșeuri radioactive. Asta, în timp ce teoretic ar trebui să fim în plină adoptare a legislației comunitare de mediu, pregătindu-ne să ne reciclăm gunoaiele și să ne facem țara mai curată.
Sunt două probleme distincte aici. Una este de legalitate. A lua gunoiul din vest și a-l arunca în est e o afacere înfloritoare, deși ilegală, și ca atare diverși întreprinzători au de lucru. La Napoli, mafia controlează colectarea gunoaielor și multe gropi ilegale. Ori de câte ori apare o problemă, crima organizată o va specula. Dar problema originară este dificultatea crescândă de a scăpa de gunoaie. Sub comunism, punga de plastic era un lux. Azi trăim într-o civilizație a ambalajelor, care devin după folosire un infern paralel de care nu ne mai putem desprinde. În Vest, cetățeni foarte tari pe drepturile lor nu mai permit vecinătatea nici unei gropi, oricât de ecologică, și astfel la Napoli s-a ajuns să nu mai existe soluție, deși incendierea spontană a gunoaielor, cum fac radicalii de pe străzi, e mult mai poluantă decât cremarea lor organizată. La noi, dimpotrivă, indiferența cetățenilor face ca țara profundă de care eram atât de mândri să devină un imens tomberon în care se joacă la un loc copiii și câinii de pripas. Prahova, pe lângă Câmpina, adună toate deșeurile principalei noastre zone turistice. Nu e vorba de fleacuri, precum ambalaje de biscuiți sau cutii de Fanta, deși nici acelea nu au unde se opri până la Marea Neagră, pe ale cărei coaste nu mai există pești deloc din cauza poluării, pescuitul deplasându-se la mari adâncimi, ci de frigidere vechi, anvelope uzate, resturi de mobilă, cazane fără fund, pantofi de toate formele și culorile, și așa mai departe. Chiar dacă le-am strânge cu toți voluntarii posibili mobilizați cu vreo campanie tatuliciană, am convingerea că s-ar face la loc într-un timp record. La fel, e destul să mergi cu mașina dincolo de centura orașului București ca să vezi de ce nu avem aceleași probleme ca la Napoli: pentru că folosim tot județul Ilfov ca ladă de gunoi, și, spre deosebire de napolitani, ilfovitenii nu protestează. Într-un sat am văzut o primă încercare de sistematizare, ea spunea așa: „Aruncați numai pe dreapta!”, asta după un kilometru de mers între gunoaie pe ambele părți, care începeau chiar la granița satului. Despre Marea Neagră, cea mai murdară mare de pe planetă, nici nu vreau să vorbesc. Mă întreb de ce nu reușim să punem în practică proiectul de uniune politică a șefului statului nostru, că în ultimii ani am fost în Crimeea, Rostov, Georgia și pe coasta turcă și există un element comun clar între toate țările noastre riverane, toți aruncăm ce avem în mare și nimeni nu strânge.
În ultimul an se presupunea că vom începe să curățăm țara, ca parte a angajamentelor noastre europene. Dar ar trebui să o curățăm mai ales pentru noi. Ca acest lucru să se întâmple însă, societatea civilă națională și locală trebuie să fie mult mai activă. Dacă mai peste tot aplicarea normelor UE e în mare întârziere, nici nu s-au făcut încă licitațiile pentru firmele de tomberoane, ce să mai vorbim de distribuit acestea și educat locuitorii, e și pentru că nu există nici o presiune pe autorități. Napolitanii exagerează, dar avem totuși de învățat de la ei. Ia fiți cu ochii pe calendarul local, urmăriți de unde vin întîrzierile, cine sînt firmele care câștigă și așa mai departe. Vor fi bani europeni mulți pentru mediu, deci inclusiv proiecte locale pentru probleme neacoperite de planurile autorităților, cum ar fi colectarea deșeurilor cronice, ca acelea din Prahova, pot găsi finanțare dacă există inițiativă locală. Să lăsăm pe alții să se ocupe de schimbat temperatura globală, și noi să ne ocupăm de calitatea apei și aerului nostru, care nu sunt la nivelul Europei ai cărei membri suntem.
