Raportarea la Dumnezeu cunoaște în religia populară două tipuri de manifestare: unul direct și ierarhizat, prin participarea la practicile prescrise de biserică și unul spontan, ce nu permite o clasificare sau o organizare în funcție de criterii fixe. Trăind în umbra dogmelor, creștinul a emis un sistem de credințe și superstiții, mai ales în legătură cu latura practică a vieții, care sunt infiltrate în creștinismul popular sub forma unor prescripții practice.
Dintre dovezile manifestărilor și mentalităților românești ale „permanențelor preistoriei”, despre care vorbea Lucian Blaga, reținem o expresie, întrebuințată curent în mediul rural, care face referire la o practică de magie homeopatică, prezentă în practicile creștine, interpretată de unii ca o simplă superstiție, cu finalitatea mărturisită de „agresare”, prin amenințare, a purtătorului: a scrie numele (cuiva) pe toacă „a destina (pe cineva) durerilor de cap, necazurilor, pedepsei divine” (pentru biografia expresiei, neînregistrată în alte dicționare și lexicoane, a se vedea Stelian Dumistrăcel, Dicționar de expresii românești „Pînă-n pînzele albe”, Editura Institutul European, 2001).
Desemnînd „o practică ce a apărut ca o reacție de «agresare» a numelui, devenit public și uzual prin botez, dar constituind obiectul unui adevărat „tabù” în mentalitatea primitivă” (cf. Stelian Dumistrăcel, op. cit, p. 412), expresia pornește de la „identificarea numelui ca parte «fizică» a persoanei” și urmărește „ca să-i sune capul” celui care are numele scris sau zgîriat pe toacă (tochiță sau clopot).
Reflexe lingvistice ale obiceiului de a bate scîndura pentru a anunța serviciul divin sau pentru a puncta momente din timpul desfășurării lui cunoaște, pe lîngă efectul firesc, de „a fi surd toacă”, și pe cel de exorcizare, ucigă-l toaca fiind unul din numele eufemistice ale diavolului. Practica exorcizării creștine și invocarea sprijinului divinității este surprinsă și într-un cadru din beletristică, la Slavici, unde, tot ca expresie a punerii sub efectul simbolului creștin, întîlnim forma contaminată a toca cu crucea-n cap, rezultată din a toca pe cineva la cap ,,a obosi, a enerva” și a da cu crucea peste cineva „a întîlni pe neașteptate”: „Trebuie să vie popa cu crucea și cu cădelnița, ca s-o toace cu crucea-n cap, s-o-nece-n fum de tămîie și s-o stropească cu aghiazmă” (Ioan Slavici, Opere, vol. III, Editura Minerva, București, 1971, p. 72).
Un efect special al acțiunii de a bate toaca este surprins și în expresia, înregistrată de Iuliu Zanne (Proverbele românilor, vol. VII, Editura Librăriei Socec, București, p. 176), aude toaca lui Sfîntul Ilie „adică e beat”, unde semnificația figurată este ușor de admis, dacă ținem cont de faptul că celui ,,amețit de băutură” „îi sună capul”, în sensul că nu mai poate avea un discurs coerent. Sensul figurat al expresiei are în vedere ideea de „proporție” (cantitate mare), rezultată din semnificația Sfîntului Ilie, considerat a fi ,,aducător de ploaie multă”, care poate avea uneori efectul devastator de „aghezmuire” asupra consumatorului de spirtoase.
Am dorit astfel să atragem atenția asupra expresivității unor structuri care fac referire la cultul creștin și care îmbracă în alt mod spunerea, probînd, prin explorarea unor zone nebănuite, profunzimea și religiozitatea conștiinței colective.
