După 43 de ani petrecuți în plină beznă, luminile libertății presei se-aprind spectaculos pe 22 decembrie 1989, o dată cu Revoluția română anticomunistă.
Puzderie de ziare apar peste noapte, vechile cozi la alimente fiind înlocuite de cozile la ziare. Țara forfotește, zvonurile se ciocnesc în aer și fac explozie. Foamea de informație își cere drepturile, atîția ani călcate în picioare.
„România liberă” atinge în ianuarie ’90 fabulosul tiraj de 1.200.000 de exemplare. „Scînteia” – vechiul și încercatul organ al PCR – devine, pentru patru zile (22-25 decembrie), „Scînteia poporului”, apoi se rebotează „Adevărul”, atinge incredibilul tiraj de 2.000.000 de exemplare și sprijină fățiș FSN (Frontul Salvării Naționale). Din inerție, probabil, avînd în vedere că noua formațiune politică îi includea masiv pe foștii nomenclaturiștii comuniști.
Pe 4 ianuarie 1990, revista „Săptămîna culturală a Capitalei”, păstorită de Eugen Barbu, își încetează apariția. Dar Barbu își continuă practicile „Săptămînii” în „România Mare”, înființată în luna mai. Pînă la sfîrșitul anului 1990, presa scrisă va înregistra 1500 de titluri.
„Puține publicații erau independente, cu excepția cotidianului „România liberă”. Restul erau mult mai preocupate de polemica politică decît de educația politică, de prezentarea și analiza informației. Pamfletele despre politicieni și trecutul lor dominau atît presa scrisă, cît și audiovizuală” .
În chip aproape firesc, campania de pedepsire inițiată de mineri (iunie 1990) avea să includă presa independentă. Sînt devastate sediile unor publicații precum „România liberă”, „Expres”, „22”, „Baricada” sau „Dreptatea (oficiosul PNȚ-ului), în timp ce ziariștii au prilejul să facă și ei cunoștință cu polemica minieră.
„Punctul pe «i» îl pun minerii care năvălesc în redacția „României libere”, distrug tot ce văd cu ochii (…) Unul dintre liderii minerilor decide: „Din acest moment, acest ziar nu mai apare!”
Și-ntr-adevăr, „România liberă” n-a mai fost tipărit în intervalul 15-18 iunie 1990.
Încep, totodată, să apară publicații specializate: de afaceri („Capital”, „Adevărul economic”; pentru femei („Timpul femeilor în țara bărbaților”, „Lumea femeilor”), de divertisment („As”, „Prețul succesului” ) etc.
Imediat după 1990 își fac simțită prezența și primele gazete de pamflet, cele mai importante dintre ele fiind „Cațavencu” (ulterior „Academia Cațavencu”) și „România Mare”.
Nu puțini sînt criticii care-l văd în Arghezi pe strămoșul natural al pamfletarilor români de după ’90: „Inventivitatea sa grotescă a fost moștenită parțial de hîtrii de la «Academia Cațavencu», în primii ani de glorie a revistei (1991, 1992, 1993), ori de verii lor histrionici de la revista „Plai cu boi”. Și alte reviste postcomuniste au rîvnit să-și legitimeze imaginarul lingvistic violent, inspirîndu-se din cel arghezian („România Mare”, de pildă), dar miza fiind calomnioasă, iar înjurătura, gratuită, s-a ajuns doar la o mimare schimonosită a suduielii argheziene”.
Această paternitate a fost intuită încă din 1990. Nu întîmplător, primele numere ale „Adevărului” includeau, sub titlul „Arghezi, colaboratorul nostru”, scrieri mai mult sau mai puțin clasice din publicistica maestrului.
