N-a scăpat nici măcar comentatorilor turmentați un amănunt:
După anunțarea rezultatelor de la scrutinul din 1 iunie 2008, PDL, PSD și PNL și-au strigat victoria.
Un scrutin e o întrecere.
Orice întrecere are victorioși și învinși.
Începutul verii lui 2008 ne-a adus astfel un paradox:
Întrecerea care a fost scrutinul pentru locale nu are nici un învins.
Dacă ar fi să credem liderilor, toate partidele au învins.
Mulți s-au mirat ironic la o asemenea realitate.
Noi nu ne-am mirat.
E o modă deja pentru ștabii de partide să proclame, indiferent de rezultatele obținute, victoria formațiunii la scrutin.
S-a întâmplat așa și la eurparlamentare.
Cu un oarecare efort, am putea găsi și explicațiile acestui fenomen, de ultimă oră după decembrie 1989:
1) Toate formațiunile sunt marcate de lupte interne. În fiecare, Șeful e pândit de ceilalți pentru a-l răsturna din fotoliu. Prilejul fericit pentru a pune în discuție o șefie de partide rămâne, indiscutabil, examenul electoral. Un eșec poate fi, în orice clipă, pretextul de a se cere modificări la vârf. Conștienți de aceasta, liderii se grăbesc să proclame mărețele succese obținute la scrutin. Sau, ca în cazul lui Mircea Geoană, să se pitească în spatele lui Sorin Oprescu pentru a marca eșecul de la București.
2) În România, nici măcar în 2008, la 19 ani de la Revoluție, nu s-a creat un electorat însuflețit de credințe ideologice. O parte a alegătorilor, tot mai mare, după cum o arată localele, votează mai rău ca o clientelă politică. Cealaltă optează pentru cei puternici. Sunt puțin alegători care rămân alături de un partid și la rău. Explicația trebuie căutată, înainte de toate, în slaba preocupare a partidelor de a se identifica ideologic. PSD, deși se pretinde de Stânga, a avut multe decizii de Centru. PDL e o formațiune fără identitate, o piftie care tremură la hachițele lui Traian Băsescu. PNL a luat la guvernare multe măsuri de Stânga. Alături de această slăbiciune, se așează incapacitatea de a cuceri electoratul prin credințe. În campania pentru primul tur, voluntarii, cei care dau sarea și piperul unei formațiuni politice, au fost, în realitate, inși plătiți de partide. O astfel de situație impune partidelor nevoia unei permanente figurații de atotputernice, de răsfățate ale sorții. Recunoașterea unui eșec e suspectată de a duce la pierderea electoratului captiv.
3) Așa cum a arătat campania pentru primul tur de scrutin, partidele pariază pe o uriașă, incredibilă risipă de fonduri. Banii pentru panouri, clipuri, afișe vin de la clientela politică. Aceasta, ca și electoratul, nu e fixată pe un partid. Migrează de la o formațiune la alta după cum simte că e rost de câștig. Dând curs acestei realități, partidele sunt obligate să nu-i recunoască eșecurile.
Nu în ultimul rând, o explicație trebuie căutată în scorurile apropiate obținute de principalele partide.
Când se va ivi o departajare serioasă între ele, lucrurile vor sta altfel.
