Experiențe ale îndumnezeirii (I)

Experiențele îndumnezeirii sunt trăite potrivit cu curăția sufletească a omului. Cu cât mai mult se curăță omul de patimi, cu atât mai înaltă va fi experiența pe care Dumnezeu îl va învrednici să o trăiască. Atunci va vedea pe Dumnezeu după cuvintele: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt. 5, 8.)
Atunci când omul începe să se pocăiască, să se spovedească și să plângă pentru păcatele lui, primește primele experiențe ale harului lui Dumnezeu. Astfel de experiențe sunt mai întâi lacrimile pocăinței, care aduc bucurie nespusă în suflet și pacea adâncă ce urmează. De aceea și această întristare pentru păcatele noastre se numește “întristare făcătoare de bucurie”, precum a spus și Domnul în Fericirile Lui: “Fericiți cei ce plâng(*), că aceia se vor mângâia”(Mt. 5, 4.) – (*) în grecește: “Fericiți cei întristați”
După aceea înaintează la stadii mai înalte, precum este iluminarea dumnezeiască, prin care se luminează mintea și vede cu alți ochi lucrurile, lumea, oamenii.
Atunci creștinul iubește și mai mult pe Dumnezeu. Și vin alte lacrimi, mai înalte, care sunt lacrimi de dragoste pentru Dumnezeu, lacrimi ale dragostei dumnezeiești. Acum nu mai plânge pentru păcatele sale, deoarece este încredințat că Dumnezeu i le-a iertat. Lacrimile acestea care aduc în suflet fericire, bucurie și pace sunt o experiență mai înaltă a îndumnezeirii.
După aceea omul dobândește nepătimirea, viata fără patimile cele stricătoare de suflet. Și atunci el devine pașnic rămânând netulburat la orice atac exterior, slobozit fiind de mândrie, mânie, pomenire de rău și pofte trupești.
Acesta este stadiul al doilea al îndumnezeirii, așa numita “contemplație”, în care omul curățit deja de patimi este luminat de către Sfântul Duh și se îndumnezeiește. Contemplație înseamnă vedere. Contemplația lui Dumnezeu înseamnă vederea lui Dumnezeu. Dar ca să poată vedea cineva pe Dumnezeu, trebuie să fie un om îndumnezeit. Prin urmare contemplația lui Dumnezeu înseamnă și îndumnezeire.
Când omul se va curăți cu desăvârșire și se va dărui complet lui Dumnezeu, atunci va primi cea mai mare experiență a harului dumnezeiesc, ce se poate da omului, care, după Sfinții Părinți, este vederea luminii necreate a lui Dumnezeu. Această lumină o văd cei foarte sporiți duhovnicește, care sunt însă foarte puțini în fiecare generație; o văd sfinții lui Dumnezeu și se văd și ei înșiși în ea. De aceea ei sunt pictați cu aureole în sfintele icoane.
De pildă în viața Sfântului Vasile cel Mare se spune că atunci când acesta se ruga în chilia sa, ceilalți îl vedeau, desigur cei care îl puteau vedea, strălucind atât pe el cât și chilia sa în mijlocul acestei lumini necreate a lui Dumnezeu. În viețile multor noi sfinți mucenici ai Credinței noastre citim că turcii îi supuneau unor chinuri înfricoșătoare și îi omorau, după care atârnau trupurile lor în piețele orașelor spre înfricoșarea celorlalți creștini. De multe ori însă în timpul nopții se vedea o lumină care înconjura trupurile lor. Iar acea lumină era atât de puternică, încât înșiși cotropitorii văzând în aceasta adevărul credinței noastre, porunceau să coboare trupurile lor ca să nu fie rușinați înaintea creștinilor, care vedeau cum Dumnezeu proslăvea pe sfinții Săi mucenici.
Harul îndumnezeirii păstrează nestricăcioase și trupurile sfinților, sfintele moaște, care izvorăsc mir și săvârșesc minuni. Așa cum spune Sfântul Grigorie Palama după ce harul lui Dumnezeu se unește mai întâi cu sufletele sfinților, se sălășluiește apoi și în trupurile lor sfințindu-le și pe ele. Și nu se sălășluiește numai în trupurile lor, ci și în mormintele lor, în icoanele lor și în bisericile lor. Iată de ce ne închinăm și sărutăm icoanele, sfintele moaște, mormintele și bisericile Sfinților. Deoarece toate acestea primesc din harul lui Dumnezeu pe care l-a dobândit sfântul în urma unirii sufletului său cu Dumnezeu, a îndumnezeirii lui.
De aceea înlăuntrul Bisericii primim harul îndumnezeirii nu numai în sufletul, ci și în trupul nostru, deoarece și acesta s-a ostenit împreună cu sufletul, care se va și slăvi împreună cu el, ca biserică în care s-a sălășluit Sfântul Duh. (extrase din: Îndumnezeirea – Scopul Vieții omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ed. Evanghelismos, 2006)