Experiența Ortodoxiei

Rânduiala duminicilor din Postul Mare ne pune în situația de a experimenta Ortodoxia, după ce, cu o săptămână înainte, am mărturisit-o. Este ziua în care avem posibilitatea să aflăm care este culmea spre care trebuie să tindem, conștientizăm puterea rugăciunii pentru semeni și, mai ales, experimentăm puterea lui Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele noastre și ne poate dărui lumina slavei Lui.
Sunt două pericope ce se citesc în această duminică, una ce relatează cunoscuta vindecare a slăbănogului din Capernaum (Marcu II, 1-12) și, cea de-a doua, închinată Sfântului Grigorie Palama (Ioan X, 9-16), cel ce a teoretizat posibilitatea omului de a vedea lumina taborică, de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin energiile Sale necreate, prin harul Său. Pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea, ambele evenimente par îndepărtate, temporal și perceptiv. Nu am văzut Capernaumul, nici nu înțelegem cum se poate sparge acoperișul cuiva și nu ne putem imagina cum un paralizat ar putea merge din nou pe picioarele sale. Iarăși, în puținătatea credinței noastre, încercăm să ni-L imaginăm pe Dumnezeu, să ilustrăm cumva slava Sa, înainte de a practica rugăciunea și a lăsa deoparte greșelile noastre.
Chestiunea rugăciunii
Totuși, chiar nu putem înțelege nimic din cele două texte, pilde de viață? Credem că da, iar pentru aceasta vom încerca să ridicăm chestiunea rugăciunii. Iată, cu toți trăim în lume sau avem contacte frecvente cu lumea. Și nu ne referim aici la nenumăratele ipostaze în care interacționăm cu cei din jur, ci, mai degrabă, la felul în care duhul lumii ne acoperă, în chipul unei pături… ca de gheață. Vrem să credem că suntem acoperiți în nevoile noastre și, în același timp, ne simțim reci în relațiile cu ceilalți, deși, paradoxal, aceeași pătură ne acoperă pe toți. Pentru că duhul lumii este tendința noastră egoistă de a ne preocupa de ale noastre, de a ne acoperi pe noi înșine, fără să ne gândim la ceilalți. Imaginați-vă că aceeași pătură ar fi secționată de fiecare în dreptul său, pentru a se asigura că nimeni nu-i va periclita peticul de căldurică. Vom avea o mulțime de peticele dintr-o pătură imensă, rupturi ce, unite, ar fi asigurat o căldură constantă, suficientă. Împărțite, însă, ele nu ne aduc nimic. Vântul bate din toate părțile și ne mirăm de ce, intact fiind, peticul nostru nu ne ajută. Ei bine, această alegorie, metaforă prelungită, este menită să releve faptul că doar comuniunea ne poate aduce liniște și împliniri.
Greșeala răpirii concentrării de la rugăciune
Paraliticul a fost salvat de unirea eforturilor celor patru, iar slava lui Dumnezeu cum o putem vedea, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului în Sfânta Liturghie din Biserică, comunitatea celor uniți în credință?
Și cum ne putem ruga? Suntem ocupați cu foarte multe lucruri, implicați în diverse activități, toate obligatorii, toate limitându-ne timpul rugăciunii. Iar atunci când găsim o fereastră în agenda noastră, ne chinuie puzderia intereselor lumești: problemele de serviciu, rata înrobitoare, notele slabe ale copilului, cearta cu cei din jur, repararea mașinii. Le recunoaștem ca fiind ale noastre și credem că cei mai mulți dintre noi am căzut în greșeala răpirii concentrării de la rugăciune spre un ungher întunecat al viețuirii noastre.
Ce e de făcut? Am putea începe prin permanentizarea prezenței în biserică. Nu ne putem aștepta ca aceste gânduri să dispară instantaneu printr-un efort individual. Este vorba de o luptă cu noi, cu aplecarea noastră furibundă spre împlinirea unor necesități, în primă fază, plăcute. În biserică, la Sfânta Liturghie. În biserică, sub epitrahil, la Sfânta Taină a Spovedaniei. În biserică, la Sfântul Maslu. Dar, în mod cert, în Biserică.
(pr. Mihai GOJGAR, www.ziarulumina.ro)