Experiența mea în diaspora. O sinteză

Am ales să fiu misionar în Spania pentru un an, în perioada septembrie 2016 – septembrie 2017, pentru că am cunoscut, în unele vizite din anii anteriori, setea de Dumnezeu a celor din Occident. Văzând amploarea pe care a luat-o migrația românilor, cunoscând câtă nevoie au să fie întăriți în credință, mi-am zis că e momentul să contribui și eu măcar cu un bob de nisip la mortarul din care se zidesc bisericile. Cele de zid, dar și cele din sufletele românilor aflați departe de patrie. Trebuie să recunosc că m-a atras și o anumită vitalitate, o anumită prospețime a vieții duhovnicești specifică oricăror începuturi. Că am fost fascinat de ideea de a mă alătura unei lucrări misionare asemănătoare, în multe puncte, vremurilor apostolice. În diaspora, adesea, preotul delegat pentru o comunitate dintr-un oraș primește doar antimisul de la Chiriarh (fără de care nu poate sluji Sfânta Liturghie) și i se prezintă aria canonică a parohiei ce tocmai s-a înființat. Apoi este trimis să lucreze. Merge pe stradă în acea localitate care, de obicei, îi este cu totul străină, intră în vorbă cu cei pe care-i aude vorbind românește, se prezintă ca fiind preotul lor paroh. E teribil acest tip de început. Iar Dumnezeu lucrează minunat prin astfel de preoți.
Am învățat, de altfel, multe de la fiecare preot pe care l-am întâlnit în Occident. Și au fost zeci de astfel de întâlniri de-a lungul unui an. La rândul meu, m-am străduit să le pun la dispoziție toată experiența acumulată în slujirea Bisericii. Au fost trei coordonate pe care m-am străduit să lucrez, nădăjduind că e voia Domnului în acestea.
Interacțiune
Mai întâi, am căutat să ajut la o conștientizare mai deplină asupra necesității unei vieți duhovnicești și asupra necesității de a converti toate cele din afară în lucrare lăuntrică. Din toate situațiile, din tot ce ni se întâmplă bun sau rău, nu avem decât de câștigat. Dumnezeu nu rânduiește și nu îngăduie nimic dacă nu ne este de folos spre a ne cunoaște starea inimii, spre a accepta că neputința noastră este totală și că nu ne putem încrede decât în harul lui Dumnezeu și în mila Lui. Dacă noi înșine nu trăim astfel relația cu Dumnezeu și nu ne raportăm corect la viața proprie, nici nu reușim să transfigurăm viața noastră, nici nu suntem credibili în ochii celor ce se așteaptă să vadă pe Dumnezeu lucrând prin noi.
Un al doilea aspect căruia i-am acordat o atenție deosebită a fost înțelegerea adecvată a rolului vieții de familiei, a interacțiunii dintre soț și soție, în mod special. Nu degeaba sunt puse azi tunurile ideologiei neomarxiste, inclusiv în România, pe tot ceea ce înseamnă familie. Atunci când familia va fi pulverizată prin relativizare, prin antropocentrism și prin exacerbarea acestui egoism hedonist, putem pune cruce la tot ceea ce înseamnă ideea de comunitate umană; adică mediul cel mai adecvat prin care poate Domnul lucra. Încât miza este uriașă. Familia este locul în care mă cunosc așa cum sunt și unde învăț să iubesc jertfelnic pe celălalt. Acesta este „pământul cel bun”, în care poate da rod sămânța aruncată de dumnezeiescul Semănător (cf. Luca 8, 5-15).
În al treilea rând, dar nu ultimul, cam pe oriunde am fost invitat am încercat să-i încurajez pe români să-și asume rolul de binevestitori ai lui Hristos. Am plecat de la o realitate constatată cam peste tot. La scurt timp după ce ajungem în Occident, noi ne apucăm să construim câte o mică Românie. Încercăm să edificăm în țară străină ceea ce am lăsat acasă: familie, comunitate, biserică parohială. Până la un punct, un demers absolut firesc. Dar când se ajunge la absolutizarea acestei atitudini, cum ar fi atunci când se impune doar utilizarea limbii române în cult, ne depărtăm mult de rostul prezenței noastre în Occident. Dumnezeu nu a îngăduit ca românii să plece cu milioanele din propria țară doar pentru ca să ducă o viață mai bună și să-și sature pântecele mai ușor. Nici pentru a sădi ici, colo, câteva enclave de românism. Ar fi perdant din toate punctele de vedere. Se știe că românii se integrează foarte ușor, iată, chiar în țări a căror limbă nu este de sorginte latină. Reversul medaliei este că ei se și lasă asimilați la fel de ușor. Deja majoritatea copiilor de români din diaspora vorbesc mai bine limba țării adoptive decât româna. Următoarea generație e clar că abia dacă va mai avea o legătură cu tot ceea ce înseamnă România. Încât misiunea noastră nu este una în calitate de români, ci de mărturisitori ai dreptei credințe. Înainte de a fi români, suntem ai lui Hristos, suntem creștini ortodocși. Asta ne e greu să înțelegem. Avem nevoie să ne deschidem către toți cei ce ar dori să se apropie de Ortodoxie. De aceea, este esențial ca, alături de limba română, să fie folosită în cult și limba țării gazdă.
Uimire
Occidentalii sunt uimiți când văd că noi ținem posturile așa, ca odinioară. Că stăm și câte 3-4 ore continuu la slujbe. Că ne spovedim sau că facem rugăciuni și parastase pentru cei adormiți (am cunoscut un catalan, vorbitor de limbă română, care a ales Ortodoxia după ce a participat la o slujbă de înmormântare ‒ atât de mult i-a atins inima mesajul profund al cântărilor). Se mai miră occidentalii când află că, în Ortodoxie, preoții de mir sunt căsătoriți, au familie, că pot fi mai aproape de sufletul enoriașilor, mai empatici, confruntându-se cu probleme asemănătoare. Au nevoie cei din Apus să-L pe cunoască pe Hristos altfel decât de la televizor sau din propaganda secular-umanistă. Iar dacă noi, românii ortodocși, ne facem datoria ‒ căci este un imperativ evanghelic a „învăța toate neamurile” (cf. Matei 28, 19) ‒ vom avea numai de câștigat. Deloc de neglijat este că ne vom (re)câștiga o demnitate care vine din faptul că noi nu am ajuns în Occident doar pentru a beneficia de prospera civilizație apuseană, ci am venit ca să dăruim ce nu poate fi cumpărat cu nici un cont bancar: am venit să reaprindem credința care aduce bucuria de a fi cu Dumnezeu. Cine oferă și cine primește, așadar?
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)