Existența umană – misiune de realizat

– Creștinul are datoria să respecte viața, s-o conserve, s-o îngrijească și s-o folosească pentru înfăptuirea scopului ce-i este rostuit
Viața pământească a omului are prețul ei pentru relația în care stă cu viața de veci. Ea este un dar de la Dumnezeu și creștinul este dator a o respecta ca atare, a o păstra și a face întrebuințare de ea spre a atinge scopul sau cel veșnic. De aceea creștinul privește trupul și viața aceasta numai ca niște bunuri relative, și le supune scopului său final. Potrivit învățăturii creștine, omul „acest pumn de țărână peste care cade raza veșniciei” este coroana creației, ocupând primul loc în ierarhia ființelor vii. Menirea sa constă pe pământ în desăvârșire, în realizarea plenitudinii personalității umane, a asemănării cu Dumnezeu, chipul avându-l sădit de la creație. Omul are menirea să cunoască, să iubească și să preamărească pe Dumnezeu și prin aceasta să ajungă la adevărata fericire. Însăși structura lui spirituală îi indică menirea. Căci mintea omului tinde spre adevăr, voința spre bine, sentimentul spre frumos și fericire, iar acestea se găsesc real și absolut în Dumnezeu.
Sfânta Tradiție arată, de asemenea, că menirea omului constă în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, în preamărirea Lui, în viața pentru El, în uniune morală cu El, în așa fel ca, lipindu-se de Domnul, să fie un duh în El (I Cor. 6, 17). Întreaga creație văzută a fost dăruită omului ca să se bucure de ea și să o stăpânească (Fac. 1, 28) dar nici unul din bunurile create nu are valoarea vieții.
Biserica creștină învață că omul se naște cu un rost anumit; că Dumnezeu îl trimite în lume cu un anumit mesaj pe care are datoria să-l împlinească și că el trebuie să poarte grija de mântuirea sufletului său. Mai mult, „viața pământească este o pregătire pentru cea veșnică”, în această privință Sfânta Scriptură spune că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13, 14).
Pentru creștin, viața pământească este un mare dar de la Dumnezeu, ea fiind echivalentă cu însăși existența lui ca om. Din parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr rezultă că viața pământească este singurul loc unde ne putem mântui. În viața viitoare nu ne mai putem schimba situația prin activitate proprie. Felul cum am lucrat pe pământ decide situația noastră. Viața pământească este condiția generală și esențială a oricărui progres moral. Pierzând această viață, pierdem orice posibilitate de a mai face ceva în lumea aceasta.
– De calitatea vieții pământești depind viața veșnică și osânda veșnică
Viața vremelnică de pe pământ este pentru creștin locul de pregătire pentru viața viitoare și este obligatorie pentru toți. Ea constă din trăirea vieții pe dublul plan măiestrit îmbinat, al vieții trupești și al celei sufletești. Viața pământească este vremea semănatului (Matei 13, 24), timpul și arena în care ne punem în lucrare darurile primite, sporindu-le sau pierzându-le (Matei 25, 14); este câmpul de întrecere (I Cor. 9, 24); este vremea lucrătorilor vrednici în via Domnului (Matei 20, 1) a călătoriilor spre patria cerească (I Petru 2, 11), al jertfei neîncetate de laudă și de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite (Evrei 13, 15). De calitatea vieții pământești depind viața veșnică și osânda veșnică (Matei 25, 26-31). În perspectiva vieții veșnice fiecare clipă a vieții pământești își are importanța ei (Rom. 13, 13; Gal. 6, 10; Col. 4, 5). Să ne amintim de tâlharul de pe cruce, aflat în dreapta Mântuitorului, care, în ultima clipă a vieții sale, s-a mântuit (Luca 23, 42-43). Viața prezentă este o arenă, în care ne exercităm și valorificăm însușirile cu care suntem înzestrați; aici cresc, se dezvoltă și se încearcă puterile noastre, date la creație sub forma potențială, spre a realiza prin virtuți, asemănarea cu Dumnezeu.
Creșterea credinciosului până la statura morală a lui Hristos prevăzută de planul divin și conform cu aptitudinile primite este posibila numai pe solul vieții prezente, unde totul e orânduit astfel încât în toate apare, transparent caracterul ei pregătitor.
Sf. Ioan Gura de Aur rezumă învățătura ortodoxă despre viața pământească în felul următor: „Vrei să știi pentru ce este de preț această viață? Fiindcă ea devine pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc de luptă și de alergare pentru cununile cerești; așa că, dacă ea nu ne asigură pe aceasta e mai de plâns decât o mie de morți, căci decât a nu plăcea în viața lui Dumnezeu, mai bine e de a muri”.
Rezultă deci, că viața vremelnică este dată de Dumnezeu în vederea pregătirii pentru viața veșnică. De aceea, creștinul are datoria să respecte viața, s-o conserve, s-o îngrijească și s-o folosească pentru înfăptuirea scopului ce-i este rostuit. Urmează, de asemenea, că nu este îngăduit a ne scurta singuri pregătirea pentru cealaltă viață, a cărei durată o hotărăște numai Dumnezeu. (Preotul Aurel Radu)