Unii credincioși, dintr-o neînțelegere alimentată de indiferență și uneori, din neștiință, cataloghează greșit slujitorii sacramentali ai Bisericii în două mari categorii: preoți cu har și preoți „fără har”. În această clasificare, criteriile utilizate sunt de cele mai multe ori nefondate și abordate trunchiat. De pildă, când un slujitor al Domnului nu este înzestrat cu o voce deosebită sau nu poartă barbă este trecut în categoria preoților „fără har”, adică un preot incapabil să mijlocească legătura dintre credincioși și Dumnezeu. Aceste trăsături exterioare ale persoanei preotului conferă o anume sobrietate, dar a nega prezența harului lucrător dumnezeiesc în acești oameni este un lucru exagerat. Un alt criteriu este cel al modului săvârșirii sfintelor slujbe. Astfel, dacă fostul preot obișnuia să săvârșească anumite rânduieli netipiconale (parastase în Joia Mare, spovedanii în timpul slujbelor, atingerea capetelor credincioșilor cu Potirul și Discul etc.), iar preotul nou numit nu îndeplinește fidel aceste „tradiții”, riscă să fie așezat în „ceata” preoților „fără har”. De asemenea, un preot tânăr este privit cu suspiciune de unii credincioși ca fiind „fără har”, din cauza vârstei și deci, de neluat în seamă.
Pentru îndreptarea și lămurirea celor de mai sus recomandăm tuturor celor care se confruntă cu asemenea păreri ispititoare să nu uite că învestirea unui slujitor cu puterea harului preoției are loc prin primirea Tainei Hirotoniei sau a Preoției. În cadrul acestei rânduieli „dumnezeiescul har care pe toate cele neputincioase le plinește”, așa cum rostește episcopul având mâinile pe capul viitorului preot, puterea sacramentală (sfințitoare), slujitoare și conducătoare se coboară asupra lui imprimându-i un caracter de neșters, făcându-l membru al tagmei clericale cu toate drepturile și obligațiile. După acest moment harul preoției devine lucrător prin noul slujitor investit cu acest ritual de origine apostolică. Totodată, nu trebuie uitate cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (I Cor. 1, 27), cuvinte ce oferă cheia înțelegerii problemei. Nu aspectul strict exterior al unui preot relevă prezența sau absența harului preoției. Din aceste considerente nici un preot nu poate fi numit ca neavând har, deoarece puterea i-a fost conferită prin această Taină îndeplinindu-se rânduielile canonice în vigoare. Numai în cazul când cel hirotonit este învestit de un episcop nevalid (nerecunoscut de Biserică) sau pseudo-episcop, atunci nici taina nu are loc și cel în cauză nu poate fi numit nici măcar preot, pentru că numai harul preoției primită canonic conferă această denumire.
(drd. Grigore MEȘTEROAIE)
