Există medici creștini sau medicină creștină?

Hristos este Doctorul sufletelor și al trupurilor. El Însuși mărturisește această trăsătură sau calitate de mai multe ori în Evanghelii. De pildă, atunci când fariseii Îi reproșează că stă la masă cu oameni descalificați social, precum vameșii, oameni care adunau, adesea cu silnicie, dările percepute de ocupantul roman. Cu acel prilej, Hristos le răspunde că nu cei sănătoși, ci bolnavii „au nevoie de doctor”.
De altfel, Fiul Omului nu pregetă să intervină terapeutic chiar și în zi de sâmbătă, scandalizând aceleași mărimi politico-eclesiale – cărturarii și fariseii – care-L acuză de blasfemie. Minunile Sale, majoritatea vindecări spectaculoase sau chiar resuscitări, nu pot fi contestate, așa încât preopinenții Săi caută zadarnic să-L încurce la nivelul expresiei printr-un soi de sofisme – le putem numi astfel -, precum acela că minunile Sale sunt rodul colaborării cu belzebul (diavolul). La toate obiecțiile și provocările cărturarilor și fariseilor, răspunsul, lapidar și concludent, nu se lasă așteptat.
Medicina practicată de Hristos este de natură divină, unică și caracterizată de două aspecte esențiale: pe de o parte, prin minunile Sale, Hristos înfăptuiește vindecări inexistente chiar și în palmaresul medicinei contemporane, cum ar fi că dă vedere unui orb din naștere. El vindecă prin cuvânt, fără să recurgă la vreun medicament sau să recomande un tratament material. A doua trăsătură fundamentală a Doctorului Hristos este că pune în lumină strânsa legătură dintre păcat și boală, adevăr pe care îl repetă de nenumărate ori. Singurul tratament recomandat celor tămăduiți este: „Să nu mai păcătuiești”, corelat cu avertismentul: „Ca să nu-ți fie și mai rău”.
Legătura dintre suflet și trup, pe care dă semne să o descopere și medicina zilelor noastre după mai bine de un secol de rătăciri pozitiviste, este învederată nu o dată de Hristos, după cum tot El arată că boala nu este expresia întâmplării sau a hazardului, ci a păcatului. Așa încât nu întâmplător, între harismele lăsate în dar Apostolilor Săi se prenumără acestea: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 17-18).
Prin succesiune apostolică, preoții primesc la hirotonie acest dar predat de Mântuitorul în momentul Înălțării Sale la cer. De aceea, ei și sunt numiți în mod curent „doctori ai sufletelor”. Și nu întâmplător Biserica a instituit Taina Sfântului Maslu, menită atât să prevină îmbolnăvirile, cât și să ajute vindecării bolnavilor. Aici se află și deosebirea de perspectivă a acestei Taine, prevalent curativă, în Biserica Ortodoxă universală, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde Taina Sfântului Maslu, sub numele de Ultima Mirungere, este administrată exclusiv muribunzilor. Este bine de știut, totodată, că în Biserica noastră Taina Sfântului Maslu este slujită de cel puțin trei preoți, spre a se evita astfel, în situația unor tămăduiri minunate – dacă Taina ar fi fost slujită de un singur preot -, eventuala sa transformare într-o vedetă taumaturgică.
Dată fiind însușirea Mântuitorului Hristos de „Doctor al sufletelor și al trupurilor”, era firesc ca Biserica să acorde o mare atenție sănătății, implicit oamenilor suferinzi. Așa se și explică marea preocupare pentru îngrijirea bolnavilor și pentru ocrotiri sociale, după Edictul de la Mediolanum din anul 313, când persecuțiile împotriva creștinilor au încetat. De altfel, sub Teodosie cel Mare, spre sfârșitul aceluiași veac, creștinismul devine religia oficială a Imperiului Bizantin. În acel secol al 4-lea – secol de aur al creștinismului – apar vasiliadele, întemeiate de Sfântul Vasile cel Mare, mari așezăminte spitalicești și de caritate ale Bisericii. Tradiția lor neîntreruptă o găsim pretutindeni și astăzi în lumea ortodoxă, ea cunoscând o strălucire aparte în cele trei decenii postcomuniste în România.
Medicina lui Hristos, manifestată prin minuni depășind capacitatea de înțelegere a minții omenești, este o formă de terapie de care s-au învrednicit Apostolii și, prin succesiune neîntreruptă, preoții Bisericii, până în prezent. Au existat medici trecuți în rândul sfinților, de la cei numiți „fără arginți” până la Sfântul Luca al Crimeei, marele savant și chirurg creștin din secolul 20 care a înfrânt puterea sovietică. Era poate singurul medic din Uniunea Sovietică care nu opera decât având așezată pe peretele încăperii respective icoana Maicii Domnului. Nu trebuie uitați nici medicii, angajați ai Ministerului de Interne, care în închisorile românești din timpul regimului comunist au ajutat deținuții, menținându-i în viață sau tămăduindu-i. De pildă, în temnițele de la Târgu Ocna, doctorița Danielescu a ajutat nenumărați deținuți care și-au amintit de ea decenii la rând după eliberare.
Biserica a arătat întotdeauna prețuirea cuvenită medicilor civili, al căror mentor și patron este Hipocrat.
În sute de așezăminte spitalicești din țara noastră și din multe alte țări, preotul – „doctorul sufletesc” – coexistă și colaborează cu medici en titre pregătiți în facultăți de profil, tot așa cum în școlile laice profesorul sau profesoara de religie coexistă cu profesorii și profesoarele celorlalte discipline.
Să încercăm să răspundem la întrebarea din titlu, dacă există medici creștini sau medicină creștină. Medicina este, desigur, o știință cu prestigiu, obiective și tradiție proprii, care există în sine și prin sine întocmai cu atâtea alte științe, multe dintre ele preexistente creștinismului… Medicul însă poate fi sau nu creștin. Dacă este un medic creștin, fără să se lepede de Hipocrat, trebuie să se raporteze mai întâi la Hristos, manifestându-și față de El adeziunea credinței depline, liber consimțită. Hipocrat a lăsat medicilor un cod etic. Hristos a lăsat umanității niște porunci divine de natură ontologică. Așa încât, în temeiul lor, un medic creștin nu poate accepta și cu atât mai puțin practica avortul sau eutanasia. Nu poate accepta nici practicile sexuale împotriva firii, iremediabil și aspru criticate atât de Vechiul, cât și de Noul Testament.
Îmi amintesc interviul unui mare chirurg italian, profesor universitar, care îmi spunea că „există chirurgie plastică de necesitate și chirurgie plastică de vanitate”.
Cu alte cuvinte, una este o operație estetică aplicată unui ars sau unui om trecut printr-un accident, și alta metodele noi de înfrumusețare la care recurg unele femei. Nu știm dacă chirurgul amintit este creștin sau nu, dar observația sa de bun-simț ne duce cu gândul la faptul că noi vom învia, desigur, cu un trup spiritualizat, la Judecata de Apoi. Or, e greu de crezut că din trupul unor persoane vor face parte la înviere și lucrurile adăugate trupului…
(Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta, Ziarul Lumina)