Există duhovnici mari și duhovnici mici?

Nu de puține ori auzim vorbindu-se despre „mari duhovnici”. O sintagmă care stârnește nedumeriri dacă nu se precizează foarte clar criteriile ce stabilesc că, în duhovnicie, există asemenea diferențieri. Că unii, adică, ar fi mai mari decât alții. Esențialmente, nu există duhovnici mari și duhovnici mici. Atâta vreme cât un duhovnic spovedește, dezleagă de păcate și conduce sufletele păstoriților/ ucenicilor spre mântuire, înseamnă că și-a făcut datoria. Din acest punct de vedere, între un preot paroh de 25 de ani și Părintele Rafail Noica (spre exemplu) nu este nici o deosebire. Același har al lui Dumnezeu lucrează prin ei. Și, totuși, chiar nu-i diferențiază nimic?
Dintre toate criteriile invocate, notorietatea mi se pare cea mai superficială motivație a utilizării atributului „mare” în cazul unui duhovnic. E adevărat că, în timp, unii duhovnici devin celebri. Sunt mediatizați, lumea aude lucruri frumoase despre ei și îi caută, devenind mai cunoscuți decât ceilalți preoți. Dar ce-i face să fie căutați? Conferințele, predicile postate pe internet sau difuzate de posturi de televiziune? Cărțile tipărite și răspândite pe întreg cuprinsul țării? Interviurile acordate presei? Numărul uriaș de like-uri de la postările de pe Facebook? Toate acestea pot crește „vizibilitatea” unui duhovnic, dar mijloacele de comunicare pot fi o mare ispită, dacă nu sunt utilizate spre a transmite și un conținut adecvat, ziditor. Mediatizarea excesivă nu e suficientă pentru a primi calificativul de „mare duhovnic”. Am cunoscut, de-a lungul anilor, preoți ce au devenit adevărate „vedete mediatice”. Eu însumi, prin natura funcției de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iașilor, beneficiez de o anumită notorietate. Pe care nici nu o caut, nici nu o doresc. Dar nici nu pot să nu-mi împlinesc datoria (sau ascultarea, ca să folosesc un termen din viața duhovnicească). Încât știu bine că a fi „vedetă media” nu înseamnă că ai avea și o statură duhovnicească mai „înaltă”. După cum poți să nu fii cunoscut deloc publicului larg, să nu apară nici măcar o fotografie cu tine pe internet și să fii un duhovnic iscusit. Cunosc un astfel de caz, de a cărui lucrare nu încetez a mă minuna.
Așadar, când putem spune că un părinte este „mare duhovnic”? Care sunt criteriile?
O condiție esențială pentru mântuirea fiecărui creștin (mai ales dacă e și duhovnic) este smerenia. Părintele Cleopa nu numai că nu-și îndemna ucenicii să-l filmeze, să-l înregistreze și să-l mediatizeze, dar când venea cineva cu acest gând (mai ales din presă), îl trimitea la un măgar spunându-i să-l filmeze, că „acela e Cleopa”. Dacă a acceptat să mai fie și înregistrat de pelerini a fost mai ales pentru a transmite un cuvânt de întărire, un cuvânt de învățătură celor ce nu puteau ajunge la Mănăstirea Sihăstria. În nici un caz nu a cerut și nu a încurajat asta.
Dar nici smerenia, nici viața ascetică (curată) nu sunt, în sine, calitățile decisive pentru a fi un bun (și căutat) duhovnic. A conduce suflete spre limanul mântuirii e mai greu decât a-ți mântui propriul suflet. Sunt pustnici care au refuzat cu îndârjire să devină „lumină pentru lume”, de teamă să nu-și piardă mântuirea proprie. Pentru că duhovnicia – în sensul ei adânc – e o lucrare aparte, o harismă pe care o poți avea sau nu de la Dumnezeu. Așa cum vedem din viețile sfinte ale unor duhovnici, un astfel de păstor de suflete are și dreapta socoteală, și ascultarea față de Biserică. Categoric, lucrarea unui duhovnic nu poate fi încurajare a cârtelii față de ierarhie, dezbinare a credincioșilor, cultivare de angoase apocaliptice sau de dulcegării psihologizante.
Intrarea în galeria „marilor duhovnici” este rodul evlaviei pe care poporul dreptmăritor o are la adresa unui Părinte. Se impune de la sine, în mod natural și universal, nu prin mediatizări și prin „promovarea imaginii” personale. În România tranziției de la comunism la capitalism a apărut, la un moment dat, o categorie de înavuțiți în mod artificial, numiți „miliardari de carton”. Aceștia au avut o apariție meteorică pe scena publică românească. La fel au pățit și vor păți și cei care doar simulează că s-ar fi îmbogățit duhovnicește. De aceea „duhovnicii de carton” sunt – sau ar trebui să fie – o specie pe cale de dispariție. Pentru că este absolut necesară și această limpezire a vieții spirituale din Biserică. (Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)