Exersând rugăciunea, vom prinde putere duhovnicească și fizică

Slavă Ție, Doamne! Cât m-am bucurat de frământarea pe care v-a pricinuit-o rugăciunea! Îngerul dumneavoastră păzitor este cel care v-a tulburat, ca să aflați că trebuie să vă rugați și în timp ce citiți. Căci în rugăciunile noastre nu e multă vorbărie. E scris mereu același lucru: „Doamne, miluiește!”, însă în felurite chipuri, pentru neputința noastră.
Nu ne putem compara cu Macarie Egipteanul. În stările harice pe care le zugrăvește din proprie experiență, el n-a privit nici la lumină, ci s-a înfundat undeva într-un ungher și a înmărmurit acolo de umilință, în foc dumnezeiesc și în lumină. Numai iubirea de frați îl chema înapoi, ca pe unul să-l povățuiască, pe altul să-l mângâie. Cum a ajuns la aceasta? Oare s-a încumetat să înceapă dintr-odată cu o rugăciune scurtă? Nu. Rugăciunea nu se dobândește fără osteneală. Sfinții lui Dumnezeu se rugau chiar fără cuvinte. Asta nu pentru că nu voiau să citească rugăciuni, ci pentru că puterea lăuntrică a rugăciunii le lega limba, iar ei stăteau în fața lui Dumnezeu, stăteau îndelung, nopți și zile, fără să se miște din loc, neistovindu-se și nesimțind nevoia de somn și de hrană. Dacă, imitându-i, ne vom ține de pravila lor, adică să nu vorbim mult (în rugăciune), atunci să le urmăm și exemplul: să stăm îndelung cu o rugăciune scurtă. Unde să stăm? Când sunt multe rugăciuni, oricum zăbovim la ele; însă de îndată ce nu mai avem în mână cartea de rugăciuni, atunci facem o metanie-două și este de ajuns.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, p. 13, Doxologia.ro)