Execuția

Când ziceam că s-a spus și scris totul despre execuția Mareșalului Antonescu, iată că apare o nouă carte, chiar astfel intitulată („Execuția Mareșalului Antonescu” de Gh. Buzatu, Ed. „Demiurg”, Iași). Poate că unele lucruri sunt cunoscute din cercetări similare publicate de-a lungul anilor (multe datorate aceluiași harnic istoric ieșean); noua carte însă adună, sintetizează și comentează concluziv toate informațiile revelate până acum, cărora le adaugă elocvente mărturii inedite (asupra cărora vom reveni), așa că putem conchide că ne aflăm în fața celei mai complete și mai bine structurate lucrări pe această temă, atât de incomodă și dificil de abordat. Peste 400 de pagini, în format academic, înmănunchează documente (unele, de-a dreptul zguduitoare), comentarii asupra „masacrului ordonat de Kremlin”, decizii ale diferitelor instanțe, selecții din presa română și străină, rapoarte ale diplomaților și, desigur, minutele procesului „Marii trădări naționale”.
O observație remarcabilă a autorului: toate marile procese politice din România n-au fost altceva decât însăilări penibile „și tot atâtea fiasco-uri sub toate aspectele – organizare, juridic, politic, relevanță, semnificație istorică etc.” Se au în vedere: procesul comuniștilor din Dealul Spirii (1922), procesul lui Zelea Codreanu (1938), procesul guvernării Antonescu (1946), procesul P.N.Ț. (1947), procesul Lucrețiu Pătrășcanu (1954) și, pour la bonne bouche, procesul soților Ceaușescu (dec. 1989).
De necrezut rămâne faptul că justiția liberă și independentă română n-a fost în stare să revizuiască până la capăt procesul intentat de fiul lui Gh. Alexianu, care solicita revederea totală a cauzei și reabilitarea fostului guvernator al Basarabiei, executat împreună cu Antonescu în 1947. După aproape un deceniu de tergiversări, când dosarul s-a plimbat ba la Curtea Supremă, ba la Curtea Militară de Apel, apoi la Curtea de Apel București și din nou la Curtea Supremă de Justiție, din nou la Curtea de Apel, de unde ajunge la Înalta Curte de Casație… și tot așa, până când soluția definitivă, în coadă de pește, va conține formularea „achită parțial pe condamnatul (împușcat de mult, n.n.) Alexianu Gheorghe…”
Deosebit de interesante sunt rapoartele rezidențelor județene ale SSI după execuția mareșalului. Țării nu-i prea venea să creadă și zvonistica era în floare (cum s-a întâmplat și în 1989-1990, când circulau tot felul de versiuni fanteziste privindu-i pe Ceaușești). Șeful Centrului SSI Suceava, un anume Balș, își informa superiorii (15 iunie 1946): „Circulă zvonuri că executarea a fost numai simulată (…) Se spune că Gh. Tătărescu ar fi plecat în Anglia, pentru a înlesni evadarea lui Ion Antonescu din închisoare.” Și Rezidența Bistrița informa la fel: „circulă cu persistență zvonul că ex-Mareșalul Antonescu și Ică Antonescu nu ar fi fost executați, fiind răpiți din închisoare și comunicatul dat nu corespunde adevărului.”
Timișorenii gândeau la fel: „Cei doi Antonești ar fi fost furați înainte de executare de către un grup de americani din București.” Brașovenii erau convinși că pe condamnați „i-au furat englezii.” Și circumstanțele execuției au suferit distorsiunile zvonisticii. Astfel, sucevenii credeau (21.06.1946) că Vâșinski ar fi venit special la București pentru a asista la execuție. Și brașovenii intuiau sorgintea rusă a condamnării, dar mai departe inventau: „Vâșinski, din partea URSS, n-a plecat până n-au fost executați criminalii de război.” Și cum nu se prea puteau afla justificări pentru refuzul regelui de a comuta sentința, au apărut legendele.
Potrivit celei mai răspândite, când lui Mihai I i s-au prezentat cererile de grațiere, Antonescu și ceilalți erau împușcați de mult, așa că suveranul n-avea altceva de făcut decât să le respingă. Mentalul nației refuza să accepte ideea că din rândurile armatei române s-ar fi putut alcătui plutonul de execuție (și nici n-a fost!) așa că, din nou, basme: „pe Antonescu l-au împușcat comuniștii” (SSI Brașov), ori „comisari evrei” (SSI Suceava).
O întreagă istorioară lacrimogenă circula în Banat (SSI Timișoara): comandantul plutonului, căpitanul X, a refuzat să execute ordinul și și-a cerut, plângând, demisia din armată. Etc. etc. etc. Fantasmagorii care, în felul lor, demonstrează că ecoul salvei de la Jilava a reverberat îndelung în întreaga țară, fiind primit cu sentimentele cele mai diverse: ură, bucurie, revoltă, neîncredere, satisfacție, jale…