Excepțiile mântuitoare

Adesea, la noi sau la alții observăm anumite atitudini care, deși nu sunt constante, sunt pline de delicatețe, bunătate, bucurie, dragoste. Sunt acele gesturi, cuvinte, fapte pe care le facem așa cum am vrea să fim, dar nu suntem. Fie că ne aflăm în preajma unei anumite personalități, a unui cleric, a unui om evlavios sau chiar de „ochii lumii“, ne comportăm politicos, cu evlavie, cu multă atenție, cu respect deosebit, cu amabilitate, cu sfială…, oricum cu multă dovadă de delicatețe umană de care, în general, nu dăm dovadă.
La o primă privire, astfel de atitudini sunt catalogate a fi diplomatice sau chiar ipocrite și fariseice, mai ales că, îndeobște, suntem cunoscuți altfel decât așa cum părem a fi, așa cum ne impunem să ne arătăm în anumite momente deosebite sau de conjunctură. Însă, lăsând deoparte mimetismul exagerat și diplomația din interes a tuturor gesturilor care ne cataloghează drept farisei, să privim la rădăcina lor, dincolo de suprafața înșelătoare.
De unde provin aceste atitudini surprinzătoare și mai ales cum poate un om cu un profil general de răutate să se arate și cu gesturi bune, curate, delicate? Nu cumva din rațiunea bună a ființei sale? Nu sunt oare aceste atitudini fugitive o dovadă a faptului că răul pe care-l săvârșim cu oarece constanță nu ne caracterizează? Nu sunt aceste gesturi, fie și de ocazie, excepțiile care trimit la un izvor al bunătății care stă ascuns înlăuntrul nostru, presurizat de harul lui Dumnezeu și care irupe în afară la limită sau conjunctural?
Dacă acestor atitudini nu le-ar corespunde un izvor pe măsură, ele n-ar exista. Astfel de gesturi nu pot fi imitate. Doar răul se imită. Binele, consistent sau de suprafață, are caracter unic și personal, deci, neimitabil. De aceea, toate aceste gesturi sunt imediat observabile și chiar ne surprinde prezența lor, pentru că sunt excepții, pentru că au caracter al bunătății unice, pentru că ele nu păreau a mai fi posibile în viața unora. Este și motivul pentru care nu le credităm, nu le încurajăm, nu le luăm în seamă, ci dimpotrivă, le judecăm și le blamăm. Pe motiv că ele sunt ipocrite, ratăm un bun prilej de a ne schimba impresia și părerea despre cineva. Dar acestea toate le facem noi, oamenii, în relațiile noastre stereotipice.
Însă Dumnezeu tocmai la aceste excepții ale vieții noastre privește, le ia în seamă, le îndrăgește și le creditează, ca și cum ar fi unicele noastre fapte, fără constanta decăzută a făptuirilor de fiecare clipă. Pentru El, mai mult decât acestea nu suntem și nici nu avem.
Virtuțile sunt povești în viața noastră, iar lucrarea faptelor bune ne e aproape cu totul străină. Și cu toate acestea, atitudinile surprinzătoare care rup ritmul vieții noastre monotone creează firave orificii prin care se poate vedea bunătatea cerului ascunsă în noi de la zămislire.
Și cred că Dumnezeu nu are a căuta la noi altceva decât aceste firave mărturii și excepții, de la care pornind dorește să inițieze un viu dialog. El nu se uită la păcat. Nici nu-l interesează gravitatea lui. Îl ignoră total. Depunerile negative ale acțiunilor noastre doar pe noi ne privesc, dar în ochii iubirii veșnice ele nu ne caracterizează. Dumnezeu caută acei muguri de bunătate făcuți pe firul vieții noastre, fie doar într-un anume moment, cu toată libertatea sau de conjunctură. De aceștia se leagă, pe aceștia îi caută în toată viața noastră și e dispus să-i permanentizeze o veșnicie în noi, în viața aceasta sau în cea veșnică.
Cum și în ce fel face El aceasta, doar înțelepciunea și bunătatea Sa nemăsurată o știu, o pot și o doresc. Noi știm toate acestea de la tâlharul de pe cruce, iar întărirea atitudinii sale spontane o cunoaștem din viziunea monahului de la Athos, care, îndurerat de soarta omenirii destrăbălate a sfârșitului de veac trecut, primește în vedenie acest răspuns cutremurător: „Fii pe pace. Eu, Dumnezeu, mă voi milostivi față de orice om care a strigat la Mine măcar o singură dată în viața lui. De toți Mă voi milostivi, iar voi sunteți prietenii mei.“
Aceeași milostivire o nădăjduim și noi, cei care nu avem a închina alte virtuți bunătății Sale
George BUTUC – Ziarul LUMINA