Asociam totdeauna excavatorul cu ideea de construcție, transformare, înnoire. De-o vreme încoace, în orașul meu excavatoarele trudesc din greu… să dărâme. Și ce harnice-s! N-ai zice că tot ele s-au străduit, cândva, să ridice zidirile pe care, cu sârg, le dau astăzi jos! Pașnicul excavator (mai țineți minte festivitățile „Prima cupă”, asociate cu nădejdile industriale ale oricărei urbe?) a primit însărcinări de buldozer, dacă nu chiar de tanc trimis la înaintare cu ordinul necruțător „nimiciți!” Preferințe: industria.
A distrus victorios vechea uzină Nicolina, apoi Fabrica Țesătura, a venit rândul Textilei, se pregătește… dar care unitate industrială nu se pregătește? Adevăru-i că, în capitala Moldovei, excavatorul a avut totdeauna misie ingrată: oriunde se apuca să sape, dădea peste relicve și vestigii. Toată dezvoltarea orașului din ultimele decenii este marcată de fatidica întârziere în finalizarea șantierelor din pricina revelațiilor ivite la orice pas. Până se dumiresc specialiștii ce și cum, până se emite decizia de descărcare arheologică, până se află soluția capabilă să menajeze mărturiile trecutului, slujind cumva și dezvoltării viitoare, anii trec… precum norii lungi pe șesuri. În chiar buricul târgului, o lucrare considerată minoră (pasaj subteran) a ajuns să blocheze de ani și ani circulația, secționând principala arteră a Centrului Civic.
A cuteza să sapi o fundație în mijlocul Iașilor echivalează cu o adevărată aventură: neîndoielnic, vei da peste vechi zidiri și cupa excavatorului urmează să cedeze repede locul spatulei și periei arheologului. Care, oricât s-ar strădui să se grăbească, tot ca melcul va înainta, dând complet peste cap graficele constructorilor. Este ceea ce s-a întâmplat, până la un punct, și în perimetrul marelui șantier „Palas” – cel mai ambițios proiect edilitar ieșean. Pe care, conform tradiției balcanismului păgubos, mulți s-au străduit să-l torpileze – nu din considerente ținând de civism și din prea multă preocupare pentru destinele urbei, cât mai ales din ambiții politice. Dacă, în 2004, zarurile electorale cădeau altfel, sunt sigur că până la urmă s-ar fi jucat aceeași piesă, doar cu rolurile schimbate: apărătorii de azi ai proiectului deveneau contestatari… și vicerversa.
Adevăru-i că se construiește un ansamblu cu adevărat modern, aplicându-se soluții arhitecturale noi și curajoase, într-o zonă ultracentrală în care nu exista literalmente nimic demn de păstrat. Este vorba despre perimetrul din spatele Palatului Culturii, unde, cândva, ticăia inima administrativă a Curții Domnești. Arheologii n-ar fi avut niciodată șansa să cerceteze concomitent și coborând pe nesperată verticală ditamai postata centrală, unde erau de așteptat să apară sumedenii de vestigii ale Curții și orașului medieval în secțiunea sa cea mai expresivă și definitorie. Miron Costin spunea că „de au fost cândva vremi fericite acestor părți de lume, atunce aice au fost”. N-o fi purtat la vale Bahluiul lapte și miere pe vremea lui Vasile Lupu, dar iată că revelațiile arheologice de la „Palas” confirmă pas cu pas relatările călătorilor străini din veacurile de mult trecute, care vedeau Iașii ca pe o adevărată oază de civilizație urbană într-un spațiu atât de expus năvălirilor prădalnice. Robert Bargrave scria în 1652: „Orașul nu este mare, dar clădirile sunt frumoase și bune, cel puțin așa ni se păreau după locurile sălbatice de unde venim de curând.” Sigur că n-am avut parte, la „Palas”, de spectaculoase surprize și de descoperiri care să uimească Europa, dar s-au obținut mai întâi confirmări certe ale spuselor cronicarilor și, apoi, au apărut indicii care n-aveau cum să iasă la lumină dacă se investiga ca până acum doar partea frontală a Palatului. Acolo, „la față de cortină”, se desfășura latura ceremonioasă și oficială a vieții Curții, dincolo, cea intimă, mai puțin spectaculoasă, dar mai relevantă pentru viața și petrecerea moldovenilor de odinioară. În tableta următoare voi reveni cu detalii.
