Un ministru britanic a avertizat, recent, cu privire la pericolele reprezentate de dietele drastice sau urmate „după ureche”, însă oamenii recurg la acestea de secole, încă din perioada Greciei sau a Romei Antice, însă cei mai excentrici la capitolul diete au fost, fără nici o îndoială, victorienii.
„Cuvântul grecesc «diatia», de unde provine «dietă» descria un întreg mod de viață”, spune Louise Foxcroft, istoric și autoare a volumului „Calorii și Corsete: O istorie a dietelor de mai bine de 2.000 de ani”, citată de bbc.co.uk.
„Pe atunci, dietele însemnau deopotrivă sănătate fizică și psihică. Oamenii au început să prindă gustul dietelor de moft abia în secolul al XIX-lea. În această perioadă dietele au început să fie urmate mai mult din motive estetice decât pentru sănătate, aceasta fiind cauza pentru care industria dietelor a căpătat o amploare nebănuită”, adaugă Foxcroft.
Aceasta oferă și câteva exemple ale celor mai ciudate cure de slăbire din întreaga lume.
De exemplu, la începutul secolului 20, americanul Horace Fletcher a decretat că una dintre cele mai eficiente diete din lume este aceea în care mesteci și scuipi. „Curentul”, imediat adoptat la nivel mondial, a purtat denumirea de „fletcherism” și s-a bazat pe aceea că mâncarea trebuie mestecată cât mai mult, până toată „bunătatea” este extrasă, după care bolul alimentar format din fibrele rămase este scuipat.
Fletcher a fost explicit și cu privire la numărul de masticații a fiecărui tip de aliment în parte, astfel că numai hașma are nevoie de nu mai puțin de 700 de mișcări ale gurii.
Dieta americanului a devenit în scurt timp foarte populară, fiind adoptată, printre alții de scriitorii Henry James și Franz Kafka, iar nu puține erau petrecerile adepților „fletcherismului” la care mesenii erau cronometrați pentru a se asigura că au mestecât suficient.
Mai mult decât atât, dieta presupunea defecația o dată la două săptămâni, mai spune Foxcroft.
Dieta cu tenii, inițiată la începutul anilor 1900, nu a fost, cu siguranță, gândită pentru simandicoși. Cu toate acestea, ea a devenit în scurt timp populară și a fost adoptată chiar și de celebrități, printre care și de cântăreața de operă Maria Callas.
Cei care urmau dieta consumau, de obicei, chisturi de tenie de vită de mărimea unor tablete. Ajunse în intestine, acestea se dezvoltau, ajungeau la maturitate și absorbeau mâncarea. Însă, în afară de pierderea în greutate, dieta avea și efecte nedorite, printre care diareea și starea de vomă.
Atunci când persoane care urma dieta cu tenii ajungea la greutatea dorită, era suficient să ia o perioadă medicamente antiparazitare pentru a ucide teniile și a le elimina prin scaun. Nu puține au fost cazurile în care adepții acestui stil de a slăbi au făcut complicații abdominale și rectale. Mai mult, în cazul în care tenia se dezvolta prea mult – putea ajunge și la 9 metri – persoana-gazdă era în pericol de a face diferite boli precum meningita, epilepsia sau demența.
Medicamentele pentru slăbit și poțiunile miraculoase care duceau la pierderea masei corporale au devenit foarte populare și profitabile în secolul al XIX-lea. Însă, adesea, aceste soluții-minune erau și foarte periculoase din cauza ingredientelor pe care le conțineau. Multe aveau în compoziție arsenic sau stricnină care, în cantități neadecvate, puteau provoca moartea.
„Despre arsenic se spune că ar accelera metabolismul mult mai mult decât o fac amfetaminele”, spune Foxcroft. Însă, deși cantitatea de arsenic din pastilele pentru slăbit era mult mai mică, efectul produs de acesta este mult mai nociv decât acela al amfetaminelor, mai ales că aceia care recurgeau la astfel de diete aveau tendința de a-și administra o doză mai mare de astfel de medicamente pentru a crește – spuneau ei – eficiența.
Dietele celebrităților nu mai sunt de mult o noutate. Lordul Byron a fost printre primii „guru” ai curelor de slăbire, fiind considerat acela care a dat startul „obsesiei dietelor” în rândul vedetelor.
În încercarea de a se menține slab și arătos, celebrul Byron a adoptat o dietă bazată pe oțet, devenită în scurt timp foarte populară.
Astfel, pentru a se asigura că detoxifierea organismului său se desfășoară cu succes, lordul bea zilnic oțet și consuma cartofi care fuseseră anterior ținuți în acest lichid. Desigur, efectele secundare nu au întârziat să apară, Byron confruntându-se în permanență cu diareea și stările de vomă. Cu toate acestea, puternica influență culturală exercitată de Lordul Byron a făcut ca dieta implementată de acesta să fie adoptată de mulți dintre romanticii care își doreau să arate precum celebrul scriitor.
„Toate tinerele noastre își trăiesc copilăria în semi-înfometare”, scria pe atunci un critic.
Pe la jumătatea anilor 1800, Charles Goodyear – cel care a și dat numele unei mărci de anvelope – și-a dat seama cum să crească proprietățile cauciucului, dincolo de starea lui naturală prin procesul de vulcanizare. Astfel, în contextul Revoluției Industriale și a producției de masă, folosirea cauciucului s-a extins cu repeziciune.
Cauciucul a început să fie folosit astfel în pantaloni scurți, combinezoane, chiloți și corsete, datorită faptului să specialiștii au informat cu privirile la proprietățile acestei materii prime de a elimina grăsimea prin procesul de transpirație.
Așa se face că celebrele corsete și lenjeria din cauciuc au ajuns să fie purtate atât de femei, cât și de bărbați, deși efectele secundare erau deopotrivă inestetice și dureroase. Din supraexpunerii la umezeală, pielea începea să crape și chiar să se infecteze.
Moda corsetelor de cauciuc a încetat însă odată cu Primul Război Mondial când cauciucul a fost necesar în scopuri militare.
