În pruncie, nu credeam un bob din basmele doamnei educatoare. Poveștile cu zmei, feți frumoși, paloșe, zâne neepilate și împărați exigenți la gineri îmi provocau – la grădiniță – teamă, repulsie și – peste toate – neîncredere. Imposibil să existe așa ceva, îmi ziceam. Și ceream doamnei educatoare să-mi aducă dovezi, dovezi clare, dar ea o dădea cotită.
Astăzi, când am adulțit binișor, îi invidiez pe prichindeii care au parte de povești demonstrabile, chiar dacă neverosimile la prima audiție. În fond, ăsta și este secretul unui basm bun, nu?
Prin strădania unor educatori de excepție – precum bunicuța Copos – gândăceii ascultă „Povestea panoului publicitar care se dădea peste cap și valora de opt ori mai mult”, „Pățaniile spațiilor comerciale supraevaluate și a prejudiciului adus statului” sau „Evaziunea Babei și Tranzacția Moșului”.
Cu-asemenea basme le este fericită copilăria boboceilor noștri. Iar dacă vor auzi – tot din gura bunicuței Copos – „Istorioara cu acțiunile de la Loterie”, mă tem că mititeii vor pricepe prematur că viața-i o loterie.




