Evangheliștii, de Alina Mungiu-Pippidi. Inconștiența subculturii

Piesa de teatru Evangheliștii, de Alina Mungiu-Pippidi (foto), apărută anul trecut, este, fără îndoială, alături de alte apariții, precum Codul lui Da Vinci, romanul lui Dan Brown, sau mult mai recenta Evanghelie după Iuda, o mostră de subcultură, de incultură și, mai ales, de anticultură. Este un document care atestă starea societății noastre, gradul avansat de degradare morală: încă o dovadă a procesului de estompare treptată, sistematică și mai mult inconștientă a simțului moralității, pe care societatea noastă modernă îl susține la toate nivelurile – social, politic, cultural.
O astfel de „literatură” nu trebuie să fie atât de mult discutată în presă, nu se cade să apară pe toate posturile de televiziune, făcându-i-se astfel o mega mediatizare cu efecte mult amplificate, la scară extrem de largă, deoarece pervertirea conștiințelor slabe, neformate încă, mai ales ale tinerilor care „știu tot”, dar care sunt departe de a ști măcar ceva, precum și a celor neavizate, fără educația și exercițiul cultural-moral necesar, poate deveni un fenomen cu o asemenea amploare, încât consecințele pe termen lung pot fi greu de închipuit.
O carte de genul acesta are cu adevărat efectele unei bombe atomice, numai că la nivel spiritual și socio-cultural. Încă nu afirm că ar trebui interzisă, pentru că risc să fiu dată afară din Europa, nu doar să nu fiu primită în U.E., deși firesc ar fi ca o societate sănătoasă, cu simțul religios și cultural funcțional, nici să nu nască un asemenea mutant sau cel puțin să distrugă încă din fașă o asemenea erezie – prin procesele firești de autocurățire, autoconservare și autoapărare, asemenea celor existente și în organismul uman. Dar cred cu tărie că ar trebui scris pe copertă ca pe pachetele de țigări: „Dăunează grav sănătății spirituale!” Consider că numai o societate bolnavă poate naște asemenea bazaconii și, mai mult decât atât, numai o societate cu un simț religios și moral pervertit, anesteziat, căzută în nesimțire poate rămâne atât de indiferentă, de liniștită și, culmea culmilor, chiar senină în fața unei asemenea manifestări.
Această atitudine nu se deosebește cu mult de cea a unui psihopat, care în fața unei asemenea blasfemii zâmbește cu o seninătate schizoidă. După ce și-a pierdut simțul religios sau l-a pervertit extrem de mult, societatea noastră este pe punctul de a pierde în cele din urmă și simțul moralității, discernământul ultim, propriu rațiunii umane. Abisul în care urmează să se prăbușească omul recent, postmodern, secularizat și globalizat al secolului nostru, va fi unul din care cu anevoie va putea vreodată sa se ridice…
Cei responsabili trebuie să se trezească, să-și vină în simțiri, să-și vină în fire și să caute să recupereze valori, cât încă acestea mai trăiesc și mai pot fi găsite în oameni încă neatinși de viermele democrației libertine, promovate de veacul acesta al prostituției legalizate.
Nu este de mirare că în America a apărut Codul lui Da Vinci, era chiar previzibil, dar alarmant este faptul că a fost publicat și în România, iar și mai alarmantă este apariția și îndelung trâmbițarea piesei Evangheliștii a scriitoarei Alina Mungiu Pippidi și, mai mult decât atât, punerea ei în scenă nu o dată, ci în repetate rânduri, urmată de o mediatizare excesivă.
Cum a fost cu putință așa ceva?! E o întrebare aproape retorică, întrucât prea puțini și-au pus-o, iar chiar cei care au îndrăznit să și-o pună nu au avut curajul să și răspundă. Se juca la Iași în fiecare miercuri și vineri – exact în zilele de post – ca o pregustare a noii ere în care urmează să intrăm, a noii religii pe care urmează s-o îmbrățișăm, cea a unui Hristos postmodern – însurat, cu copii, om ca noi toți – noua eră a lui Antihrist.
Cum e cu putință ca în sânul unui popor creștin de la naștere să se manifeste nestingherită o asemenea grozăvie: e o insultă la adresa demnității poporului nostru. Și nimeni, adică prea puțini, insignifiant de puțini, nu a luat atitudine. Oamenii dorm – cei care au datoria să vorbească, educatorii, clerul, intelectualii, în general, abia dacă au scos o vorbă, insuficient pentru ca oamenii de rând, mai ales tineretul care este în formare, să și asculte și să înțeleagă, nu doar, în cel mai bun caz, să audă. Dovada faptului că toți cei care erau în drept să ia decizii hotărâtoare în această privință au manifestat totală indiferență, dovada faptului că „oamenii grei” al căror cuvânt are și caracter executor au tăcut când erau datori să vorbească este însuși faptul că acest incident a luat amploarea unui adevărat fenomen.
Cultura are menirea de a cultiva spiritul, de a cultiva valorile unui popor, nu de a le distruge, de a le profana și nega, iar piesa în cauză este ANTIcultură. Așa cum orice manifestare antisocială este condamnată și îngrădită prin lege, nedându-i-se frâu liber în virtutea unor valori socio-politice gen libertatea de exprimare sau drepturile omului, tot astfel trebuie să se discearnă între adevărata cultură și această anticultură, care nu este altceva decât un atac fățiș la valorile culturale. Apariții de genul acesta trebuie pur si simplu interzise – cultura noastră românească nu poate să crească șerpi la sân. Nu este o atitudine antidemocratică, cum ar putea interpreta unii, ci o atitudine de bun simț: cine oare, întreg la minte fiind, ar alege să crească șerpi la sân din rațiunea că, dacă i-ar lăsa să moară, ar încalcă drepturile animalelor? Acceptând și chiar promovând astfel de manifestări, cultura noastră comite cel mai stupid act de suicid.
Apariția și punerea în scenă a piesei Evangheliștii, precum și marele tam-tam din jurul acestor evenimente sunt o adevărată rușine națională – aceasta nu este o exagerare, ci descrierea cu luciditate a unei realități. E rușinos și revoltător, dar mai ales trist că am ajuns un popor decadent – un popor creștin care tolerează, promovând de fapt prin această toleranță false valori anticreștine. Prin această tăcere tâmpă în fața atacurilor necredinței nu spunem nimic lumii… Părem mai degrabă un popor care își sapă groapa cu propriile mâini, printre altele și cu Evangheliștii lui Pippidi… (Alina-Rafaela Aursulesei, Cl. a XII-a B, Colegiul Național „Petru Rareș” – Suceava)